Umbra noptii si cantecul cucuvelei

Umbra nopții și cântecul cucuvelei

Mama mi-a povestit, cu glas domol și privirea pierdută în depărtarea amintirilor, o întâmplare din copilăria ei. Pe vremea aceea, satele fremătau de viață, iar căruțele încă mai străbăteau drumurile prăfuite, în ritmul liniștit al cailor.

Într-o zi de vară târzie, părinții ei – adică bunicii mei – au hotărât să plece cu toții într-o plimbare cu căruța prin sat. Împreună cu frații și surorile mamei, au pornit la drum, bucurându-se de soarele blând și de zumzetul vieții de la țară. Însă, cum adesea se întâmplă, timpul s-a scurs pe nesimțite, și seara i-a prins departe de casă, pe un drum lăturalnic, lângă un gard de lemn.

Cum nu era vreme de întoarcere, s-au hotărât să poposească acolo peste noapte. Bunica, femeie harnică și pricepută, a început să pregătească ceva de mâncare, iar copiii – plini de energie – au început să se joace. Doi dintre frații mamei, mai neastâmpărați, se distrau aruncând cu pietre în jur, până când din întunericul liniștit s-a auzit un cântat prevestitor: cucuveaua.

Pasărea, cu glasul ei răgușit, a străpuns noaptea, iar cei doi copii au văzut-o și, dintr-un amestec de teamă copilărească și joacă, au început să arunce cu pietre după ea. Nimeni n-a dat mare importanță. Era doar o pasăre. Și totuși, bătrânii satului știau: cucuveaua nu cântă niciodată degeaba…

Noaptea s-a lăsat de-a binelea, iar întreaga familie s-a culcat sub cerul liber. Dar somnul bunicii a fost tulburat. În vis – sau poate nu era vis? – cineva a venit la ea. O prezență misterioasă, poate un strămoș, poate un înger, i-a spus clar și răspicat:

— Scoală-te și plecați imediat de aici, că altfel o să-ți moară un copil!

Bunica s-a trezit speriată, cu inima strânsă de presimțire. L-a sculat pe bunicul, i-a povestit ce i s-a arătat, dar el, om cu picioarele pe pământ, n-a vrut să creadă. Însă bunica a stăruit, și cu inima grea l-a convins. Au strâns în grabă totul, au pus caii la căruță și au plecat pe întuneric, lăsând în urmă locul bântuit de cucuvea.

A doua zi, când au ajuns acasă, o întâmplare neașteptată le-a tăiat respirația: boul vecinului scăpase din jug și, turbat de frică, alerga prin curte. În goana lui, s-a năpustit spre un copil și era cât pe ce să-l împingă sau să-l calce. Dar copilul s-a salvat în ultima clipă.

Bunica a înțeles atunci: dacă n-ar fi ascultat glasul acela din noapte, poate că destinul ar fi luat o altă cale. Iar totul pornise, poate nu întâmplător, de la joaca necugetată cu pietre și cântecul unei păsări pe care mulți o ocolesc, dar puțini o ascultă cu adevărat.

Așa e viața la sat: uneori, natura îți vorbește prin semne, iar visele nu sunt doar năluciri ale nopții, ci șoapte de dincolo de văzut. Iar când sufletul e deschis, chiar și o pasăre poate aduce un avertisment.

Căci nu e de ajuns să vezi cu ochii. Trebuie să și simți.
Iar cine râde de semne, poate plânge de urmări.

Sursa: Claudia Verhaegen, Oradea, culeasa in iunie 2025