Blestem de vrajitoare sau moroaica

Blestem de vrăjitoare sau moroaică?

În 1940, bunica mea (care nu mai este printre noi de mai bine de 40 de ani) era o fată de la țară, undeva în apropierea Bucureștiului, care prinde drag de un flăcău mai înstărit, dar cam flușturatic.
În acea vreme, erau luate în seamă pogoanele de pământ și salbele cu galbeni. Țin să menționez că nu suntem de etnie romă, dar în acea perioadă se punea preț pe asta.
Așa că, după mai multe întâlniri la hora satului, bunicul meu, Lixandru, cum îi spuneau sătenii, vine și o cere de soție pe bunica mea, care avea ca avere puțin pământ, era virgină și frumoasă...
Se pune țara la cale, se mută împreună, dar înainte de a face vreun act sau de a întreține vreo relație, bunicul o duce pe bunica la hora satului, unde îi pune de gât o salbă cu galbeni.
În același moment, din horă se desprinde o tânără care se îndreaptă spre ei cu furie, îl trage de mânecă pe bunicul și-l plesnește cu putere, zicând:
„Lixandre... ai cutezat să mă înfrunți? Vei trăi cu femeia asta când îmi va crește păr în palmă...”
Totul se încheie acolo, se consumă relația lor și se și cunună, totul era ca în basme, iar întâmplarea se uitase, petrecându-se cu aproape un an și jumătate în urmă.
Toate bune și frumoase, bunica naște o fată, mama mea, trec aproape 9 luni și bunicul trebuie să plece către Giurgiu pentru că făcea negoț cu păsări, țuică și multe altele. Era iarna anului 1942, iar el pleacă și ajunge la Prundu, unde rămâne înzăpezit câteva zile... Străbunica mea aude cum e strigată la poartă de o femeie... Țineți seama că nu existau telefoane sau alte mijloace de comunicare... asta ca o paranteză.
Iese străbunica și nu mare îi fu mirarea când în fața porții văzu pe fosta iubită a bunicului, cea cu palma în public.
Spuse: „... bună ziua, auzi bre, duceți-vă să-l luați pe Lixandru, că e mort de o săptămână la Prundu...”
Străbunica mea râde cât o ține gura și îi zise:
„Du-te, fă, că Lixandru meu e la Giurgiu, iar băiatul meu nu avea să fie cum spui tu...”
Femeia, serioasă tare, îi zise: „Nu te duce, babă Sando... nu te duce, că poate-l aruncă ăia pe Dunăre...”
Fă, o ia la rost străbuna: „Ce vorbești, fă, tu și de unde știi?”
Asta se întoarce în loc și-i răspunde râzând, ea de această dată: „Lasă că am avut eu grijă... I-am pus cuțitu, babă Sando... nici cu mine, dar nici cu alta...”
Străbunica se întoarce spre casă înjurând-o printre dinți pe femeia care tocmai plecase.
„Auzi, a dracului... fir-ai a dracului de nebună...” În momentul când ajunge la ușă... oroare... un cuțit cât toate zilele era înfipt în pragul ușii și din el picura sânge ca și când cineva fusese înjunghiat.
Străbuna a apucat să țipe, iar bunica a apucat să o prindă aproape când era jos... printre lacrimi îi povesti bunicii tot ce se întâmplase... au făcut rost de căruță și au plecat spre Prundu, unde, din om în om, au ajuns la casa unde poposise bunicul. Căruța era în curte, caii în grajd... Oamenii le-au primit cu jale și le-au spus că au găsit la pragul ușii același lucru ca străbuna... Bunicul meu murise subit, fără vreo urmă, fără să aibă absolut nimic... L-au luat acasă... l-au înmormântat creștinește și medicul sau ce era în acea vreme i-a spus bunicii că nu are nicio explicație.
„E intact, ca și cum a murit ieri”, le-a mai spus... A rămas jale, bunica văduvă la 22 de ani, iar mama orfană la 9 luni.

Am aflat povestea și am fost tare revoltată... Cum? Nu a pățit nimic cea care a făcut așa ceva... Nu aveau nicio dovadă... în afară de acel cuțit care... culmea... cât au fost plecate după bunicul a dispărut ca prin minune.

Sursa: s-a pastrat anonima, Giurgiu, culeasa in aprilie 2025