Copiii cu ochii negri

În anul 1998, Brian Bethel, jurnalist la ziarul „Abilene Reporter” din Abilene, Texas, a publicat un articol în care relatează straniile întâmplări de care acesta a avut parte cu doi ani înainte. Indiferent dacă alegeţi să credeţi următoarea legendă urbană, sau nu, trebuie să ştiţi că persoanele despre care se vorbeşte aici sunt cât se poate de reale.

Deşi articolul a fost publicat abia în 1998, întâmplarea prezentată a avut loc în vara anului 1996. Brian se afla în oraş când şi-a amintit că avea de plătit o factură de internet. A tras maşina pe dreapta, lângă un cinematograf, şi şi-a scos carnetul de cecuri cu intenţia de a scrie un cec pentru compania de cablu.

Nu a apucat însă să oprească bine când a auzit un ciocănit în geam. Când şi-a ridicat privirea, Brian a zărit doi băieţi (nu mai mari de 16 ani). Ambii purtau hanorace cu glugă şi stăteau în dreptul portierii maşinii.

Neştiind despre ce este vorba, Brian a coborât geamul maşinii. Acela a fost momentul când a simţit cum un sentiment de panică nejustificată îi cuprinde întreg corpul. „Mă simţeam de parcă însăşi Moartea m-a apucat şi încerca să mă tragă cu ea în abis”, a scris Brian.

Unul dintre băieţi a început să vorbească, încercându-i să-i explice jurnalistului că veniseră să vadă un film însă uitaseră banii acasă şi că aveau nevoie de cineva să-i ducă cu maşină pentru a lua banii de bilet. Povestea părea una cât se poate de banală, dar inexplicabil, acel sentiment de frică pe care Brian îl resimţea se intensifica cu fiecare secundă care trecea.

În timp ce băieţii încercau să-l convingă să-i lase să urce în maşină, Brian a aruncat o privire peste reclama luminoasă a cinematografului şi a observat că filmul deja începuse. În timpul de care ar fi avut nevoie să-i ducă pe băieţi casă, apoi înapoi la cinematograf, filmul s-ar fi terminat de mult.

Băiatul care părea a fi mai în vârstă a început să devină tot mai insistent. Îi tot spunea că nu sunt decât niste copii şi că drumul până acasă şi înapoi nu ar dura mult. Deşi era aproape împietrit de frică, jurnalistul a simţit cum mâna îl trădează şi se îndreaptă singură către butonul care bloca uşile. Cu o putere incredibilă a rezistat tentaţiei de a deschide portiera maşinii însă cei doi copii i-au observat indecizia.

Restul poveştii este de-a dreptul terifiant.

Când şi-a ridicat privirea, Brian a îngheţat de spaimă. Conform spuselor sale, ambii băieţi aveau ochii complet negrii, fără iris, fără pupile. Jurnalistul a încercat să spună câteva cuvinte însă nu a putut să scoată decât un mormăit inteligibil. Cuprins de frică, a ridicat geamul maşinii şi a demarat în trombă.

Brian povesteşte că a gonit prin oras aproximativ 10 minute, după care a tras pe dreapta pentru a se calma. Imediat s-a auzit un ciocănit insistent în geam şi un strigăt de afară: „Nu putem intra dacă nu ne inviţi tu. Lasă-ne să intrăm!” Îngrozit, bărbatul a accelerat şi s-a făcut nevăzut în noapte.

Fiind jurnalist, Brian a notat întreaga experienţă, dar a avut nevoie de aproape doi ani de zile pentru a-şi face curajul să publice povestea. Imediat ce articolul a fost publicat, ziarul a fost contactat de mai multe persoane care au descris întâlniri asemănătoare. Deşi există unele diferenţe, toate poveştile par să graviteze în jurul unor elemente comune: de fiecare dată este vorba de doi copii (nu neapărat de doi băieţi), întotdeauna aceştia cer ajutor (în unele cazuri aceştia au bătut la uşi în toiul nopţii pentru a cere voie să folosească baia), de fiecare dată copii cer să fie „lăsaţi înăuntru” (indiferent dacă este vorba despre o maşină, casă, clădire publică, sau diferite clădiri anexe). Aparent copii nu pot intra într-un spaţiu locuit decât dacă sunt invitaţi.

Nu se ştie ce se întâmplă dacă Copiii cu Ochii Negri sunt lăsaţi să între. Nu este clar nici dacă întreaga poveste este o farsă sau nu. Însă de ce şi-ar pune Brian Bethel (de altfel o persoană perfect normală şi un jurnalist de succes) întreaga reputaţie la bătaie pentru o simplă farsă? Iar dacă nu este vorba decât de o glumă proastă, cum se face că atâtea persoane (care nu s-au întâlnit niciodată) au relatat întâmplări atât de asemănătoare?