Diavolul tap si bunica vrajitoare

Diavolul Țap și Bunica Vrăjitoare

Povestea e de anul trecut, de Rusalii. Mamaia mea e vrăjitoare – face vrăji, farmece, descântece, citește în cafea, blestemă etc. Din toată familia mea, doar eu, tata și niște verișoare și veri de-ai mei ne înțelegeam cu ea și nu ne era frică. În rest, nimeni nu vorbea cu ea, nici măcar nu o priveau în ochi.

În seara de Rusalii, pe la 1–2 dimineața, am vrut să mă duc la ea, că știam că era mereu singură, dar ceva m-a oprit și nu m-am mai dus. La o oră după, pe la 03:00, mă sună verișoara mea să mă duc repede la ea. I-am zis: „Bine, vin acum.” Știam că nu e nimic serios și doar vrea să mă sperie, pentru că mi-a mai făcut 2–3 farse în trecut. Dar de data asta... m-am înșelat.

Când am ajuns la ea, ușa era închisă și am zis: „Asta acum, pe bune, vrea să-mi facă vreo glumă.” M-am dus la geamul din camera ei și am văzut că dormea dusă. Nici telefonul nu-l avea pe lângă ea. Atunci am simțit un fior și știam că trebuia să mă duc acasă, dar am zis că dacă tot am ieșit, să mă duc până la mamaie.

Țin să menționez că în drumul spre ea era o răscruce în formă de cruce (dacă știi ce vreau să zic), iar pe partea stângă era o stație. Mergeam cu lanterna telefonului aprinsă, că toate becurile de pe stradă erau stinse. Țin minte că aveam baterie – chiar 50% – dar cum am ajuns în mijlocul crucii... mi s-a închis telefonul.

Mă simțeam privită din toate colțurile, nu știam ce să fac și am luat-o la fugă spre casa lui mamaie. Când am ajuns la poarta ei, avea o lumină mică aprinsă la colțul casei și un scaun bătrânesc, pe care obișnuia să mai stea ziua.

Ajunsă în fața casei, am văzut o bătrână la poartă. Nu mi s-a părut nimic anormal, pentru că mamaie obișnuia să iasă la poartă la 2–3 dimineața. Spunea că atunci au mai mult „farmec” vrăjile, adică se prind mai repede. Am strigat la bătrână:

— Mamaie, ce faci bre aici? Hai în casă!

Nimic.

— Mamaie, mă duc în casă să-ți aduc ceva! Îl chem pe tataie. Ce ai? Haide!

Iarăși, nimic.

A treia oară m-am apropiat de ea și am luat-o de mână. Când s-a întors… nici nu vreau să-ți spun. Știu că poate nu mă va crede nimeni, dar avea un batic negru în cap, cum purta mamaie, însă fața era de țap. Un țap urât, cu ochi roșii, aprinși. Iar când m-am uitat la mână… era o copită.

Am rămas blocată, nu știam ce să fac. Și când s-a ridicat… era foarte înalt. Mult prea înalt pentru un om normal. Am reușit să fug în curte, mi-am făcut o cruce și mă tot uitam în spate. El era tot acolo, nemișcat, se uita spre mine, parcă rânjind. Dar era un rânjet urât.

Când am intrat în casa lui mamaie, am găsit-o privind spre geam. M-am dus lângă ea și i-am zis:

— Mamaie, vreau să-ți povestesc ceva.

I-am povestit exact ce ți-am spus și ție, și mi-a spus că pe vremuri erau niște „satanisti”, dacă pot să-i numesc așa. Cert e că nu credeau în Dumnezeu și, o dată la câteva luni sau un an, mergeau prin curțile oamenilor și furau găini, pui, rațe, oi sau țapi ca să le aducă jertfă lui Satana.

Într-o zi au intrat în curtea lui mamaie și i-au furat țapul. Avea doar unul, la care ținea foarte mult. Când a aflat, a ieșit în fața casei lor și a făcut un blestem: oricare din casa aia care a furat țapul să nu aibă soartă mai bună decât el, să fie și mai chinuit, să se prefacă în cel rău și să nu aibă liniște între 1 și 3 noaptea, să umble numai pe drumuri.

Mi-a spus că ea de aia se uita pe geam, să vadă dacă vede ceva. Și uite că a văzut, când am venit eu la poartă și am crezut că e ea. Mi-a spus să mă duc liniștită acasă sau, dacă vreau, să dorm la ea.

Am stat la ea până dimineață. Când m-am trezit, o văd pe un scaun lângă mine. Mi-a spus că nu mai are mult timp și că va muri. Și că vrea să-i preiau eu „farmecul”, că a văzut că am moștenit asta de la ea. Mi-a zis că va trece casa pe numele meu și că tot ce e în ea nu trebuie atins decât de mine.

După aproximativ doi ani, a murit. M-am simțit ca și cum eram goală pe dinăuntru, ca și cum nu mai aveam inimă.

De dorul ei, m-am dus la casa ei și am încercat o „vrajă” din prostie. Eram îndrăgostită de un băiat, dar el suferea și am vrut să fac ceva să fie cu mine. Avea o carte, și am citit din ea exact cum făcea ea – cu lumânări, trandafiri, păpuși – și după o săptămână nu mai scăpam de el.
Atunci mi-am dat seama că aș putea să fac un bine prin asta, și mi-am făcut un cont de dezlegări de farmece și blesteme.

Sursa: Nicoleta Iuliana, Ploiești, culeasa in iulie 2025