Seceratoarea de suflete la geamul matusii

Secerătoarea de suflete la geamul mătușii

Ce urmează să citești aici este mărturia de acum circa 26 de ani a unei femei care a fost vară primară cu bunica mea și vecină cu bunicii mei, într-un sat din județul Olt.
O s-o numim „mătușa”.

Mătușa mea e o femeie care, în anul 2000, avea aproape 70 de ani și, vreme de 30 și ceva de ani, a trăit aproape singură (soțul ei a murit tânăr). Din când în când o vizitau copiii și nepoții.

În jurul anului 2000, stăteam într-o seară la drumul principal de vorbă cu mătușa, care voia neapărat să-mi spună că „a venit moartea la ea să o ia”.
Am întrebat-o:
– Cum așa?

A zis că în toamna lui 1999 a venit nepotul cel mare (vărul meu) și a locuit la ea o vreme. Într-o seară de sâmbătă, vărul a plecat la discotecă, iar ea s-a dus la culcare. La o vreme după ce a adormit, s-a trezit auzind cum cineva bate ușor în geam și zgârie cu unghiile. Era întuneric beznă și nu putea să vadă cine era acolo.

– Cine e? a întrebat.
– Sunt ma-ta! – spune o voce schimonosită de afară.

Mama mătușii mele încă trăia la vremea aia, dar locuia departe, în altă parte a satului.

– Lasă, mă, prostiile, și treci în casă! – zise mătușa mea, fiind convinsă că afară e vărul meu venit de la discotecă, băut și cu chef de glume.
– Dă-mi drumu’, că sunt ma-ta! – se auzi din nou vocea.

Mătușa a stat o vreme în întuneric, auzind bătăile și zgârieturile în geam.
„Mă duc să-i dau drumul băiatului, că stă afară și îngheață”, se gândi ea.

Aprinse becul din cameră, alt bec la antreu și deschise ușa de la ieșire.

– Mă, ție nu ți-e ruși…

Mătușa a rămas încremenită. În fața ei stătea ceea ce părea a fi o femeie pitică, care avea doar 1 metru înălțime, îmbrăcată în zdrențe negre din cap până în picioare. Nu i se vedeau nici mâinile, nici picioarele. Doar acele zdrențe negre care parcă erau blana deasă a unui animal zdrențuros. În mână avea o sticlă lungă și subțire. Sticla părea să fie alcătuită din piese albe și negre, de diferite forme.

Și doar pentru o clipă i-a văzut fața. Era neagră, iar ochii erau ca două bile negre și lucioase.

Silueta s-a întors brusc și violent cu spatele.

– Aoleooo, cine ești, fă, și ce cauți la mine în casă?! – țipă mătușa mea, fiind cuprinsă de panică și fugind în camera unde dormise înainte.

S-a uitat înapoi și a văzut cu groază cum silueta venea încet pe urmele ei – dar cu spatele. A lăsat sticla în antreu și a venit cu spatele în chilie, nevrând să-și arate fața. Înainta încet și sigur, de parcă avea ochi la ceafă.

Mătușa mea era în pat, iar silueta ajunse la pat. Își încrucișă mâinile în jurul feței, se întoarse și așeză mâinile și capul pe marginea patului, fără să-și arate fața. Și acolo a rămas.

Mătușa mea era în pat și țipa disperată:

– Pleacă, fă, de la mine din casă!

Silueta stătea acolo… nemișcată.

După câteva minute bune, mătușa mea a început să țipe cât o țineau plămânii:

– Săriți, lume, că mă omoară în casă!

Silueta a început să se miște. Cu grijă s-a sculat de pe marginea patului, s-a întors cu spatele și s-a dus încet la antreu. Și-a luat sticla, a ieșit din antreu pe sală și dusă a fost.

După câteva minute, mătușa mea s-a dus să închidă ușa de la antreu și a văzut că ușa de la sală era încuiată. Nu a auzit ușa sălii deschizându-se când a plecat piticania. Asta însemna că încă mai bântuia pe undeva pe sală.

A închis ușa și l-a așteptat trează pe vărul meu să se întoarcă.

I-am spus că poate a visat ce s-a întâmplat, că nu e adevărat. Mi-a zis că știe sigur că nu a visat.

Am întrebat de ce nu a luat un vătrai să-i dea în cap. A zis că, dacă făcea asta, mai mult ca sigur murea.

Avea să mai trăiască o vreme după întâmplarea asta. Moartea a venit din nou – și de data asta a luat-o, când avea 92 de ani.

Sursa: Cristian Sora, Olt, culeasa in iulie 2025