Nu te voi elibera niciodata

” Nu te voi elibera niciodată ! Niciodată ! Vei agoniza până la moarte ! ” , strigam în timp ce îi țineam capul între palme si o priveam în ochi . Acea formă umană trebuia să dispară . Dar nu rapid . Merita o moarte lentă și dureroasă . Voiam să o văd târându-se, voiam sa o aud cerându-și iertare . Continuam să privesc, prin ochii ei, filmul zilelor mele scurse în azilul ororilor, când, furia ce pusese stăpânire pe mine devenise dintr-odată o durere acută ce îmi străpungea tot corpul . De unde durerea ? De unde furia oarbă ? Urmărind filmul din ochii ei aveam să descopăr ceva ce îmi adeverea bănuielile : printre călăii cu halate murdare de sânge, era … cea din fața mea . Ea mă torturase , ea mă însemnase pentru tot restul zilelor pe care le mai aveam : tăiase, umblase în interiorul meu si mai apoi cususe, lăsând în urmă o rană sângerândă, cusută în grabă, ceea ce o făcea să semene cu un rânjet grotesc .

Acel stigmat încă durea . Si durea îngrozitor de tare . Era acel ceva care, ori de câte ori era atins sau privit, aducea aminte de zilele ce s-au scurs în negura dintre zidurile acelui azil .
Simțeam nevoia să urlu și să lovesc , ceea ce am și făcut . Palmele au răsunat în ecou și urletele au sfâșiat liniștea acelui loc .
Ființa din fața mea era acum la pământ, în genunchi . Plângea înfundat frângându-și mâinile .
O priveam cu dispreț . Nu merita să mai fie în viață . Dar nici sa moară fără chinuri .

F.E.A.R