Crimson Peak

Guillermo del Toro a promis o poveste gothica, ciudata si infioratoare despre o casa bantuita, fantome care se ascund in umbre si secrete cumplite care au mutilat destine. Se tine Crimson Peak de cuvant? Ne aduce tot ce a promis del Toro? Da, doar ca nu a reusit nicio clipa sa ne zbarleasca parul de pe ceafa.

Un film cu si despre femei puternice
La Comic Con, Guillermo del Toro a vorbit despre un razboi al sexelor. Ne aflam la inceputul secolului XIX. Femeile sunt creaturi firave si bolnavicioase cu un rol bine stabilit de societatea patriarhala: nascatoare de prunci si purtatoare de podoabe. In aceasta lume traieste Edith Cushing (Mia Wasikowska), o tanara burgheza crescuta doar de un tata rigid, caci si-a pierdut mama inca din copilarie. Edith are aspiratii atipice pentru o femeie – spera sa devina o scriitoare de succes, intocmai ca si Mary Shelly. Aceasta Belle (caci asemanarea cu Belle din Frumoasa si Bestia este evidenta) e mai interesata de carti decat de barbati si pare sa nu observe avansurile timorate ale bunului sau prieten, doctorul Alan McMichael (Charlie Hunnam).

crimson-peak-mia-wasikowska-tom-hiddleston

Dar lucrurile se schimba radical atunci cand il cunoaste pe misteriosul baronet Thomas Sharpe (Tom Hiddleston). Cu toate ca intreg universul conspira impotriva relatiei lor (tatal sau se opune vehement si chiar raposata ei mama vine din lumea umbrelor pentru a o avertiza sa se fereasca de un anume Crimson Peak), Edith face ce ar face orice femeie independenta – renunta la tot, inclusiv la aspiratiile ei literare si se casatoreste cu Thomas. Ca sa nu fiu in totalitate carcotasa, trebuie sa mentionez ca decizia brusca a lui Edith e alimentata si de o tragedie fulgeratoare – moartea brutala a tatalui.

Si daca tot am inceput sa vorbesc despre femeile atipice dintr-o perioada clar dominata de barbati, trebuie sa va povestesc despre Lucille Sharpe (Jessica Chastain), sora lui Thomas. E adevarat ca Thomas e strainul misterios si chipes, dar magnetismul si puterea lui par a fi alimentate de enigmatica si geloasa Lucille. O sa aflam mai tarziu ca Lucille e cea care trage toate sforile, iar animozitatea sugerata discret la inceput, intre ea si Edith are sa atinga niste culmi pur si simplu nebune.

crimson-peak-jessica_chastain

Crimson Peak este un film despre femei puternice, fie ele in viata sau nu. Sa nu uitam ca fantomele care o avertizeaza pe Edith sunt in totalitate prezente feminine. Edith si Lucille se ciocnesc, isi arunca una alteia priviri fulgeratoare si la sfarsit ajung sa fie doua leoaice care se lupta pentru prada. Thomas trebuia sa fie o paiata dar cu toate astea Hiddleston il joaca al naibii de bine si il face sa para mai viu decat neinfricata Lucille sau cerebrala Edith. Carter Cushing (Jim Beaver), tatal lui Edith, este o ironie la adresa tiparului arhi-cunoscut de barbat puternic si influent. Ce e un barbat in fata unei femei cu adevarat puternice? Va spun eu, o simpla teasta strivita de chiuveta! Si doctorul Alan McMichael e o ironie caci ajunge din erou in postura de domnita la ananghie.

Cu toate astea nu pot sa il iau in serios pe del Toro cand spune despre Crisom Peak ca e un manifest feminist. Motivul e simplu – personajele nu au putere si nu se remarca. Raman tablouri, asemenea mamei celor doi Sharpe, franturi de poveste si soapte ascunse in ziduri vechi. Dupa ce vizionezi Crimson Peak niciun personaj nu o sa te bantuie si nu o sa te inspire. Ramai insa cu imaginea maiestuosului conac aflat in paragina si cu zapada sangerie care roade tencuiala.

Conacul bantuit
Allerdale Hall numita si Crimson Peak, rezidenta familiei Sharpe, este de departe cel mai viu si mai remarcabil personaj din toata pelicula. Casa respira prin peretii vechi care ascund fantome si se hraneste cu sange si lut rosu care tasneste din podea. Gaura din acoperisul salonului principal lasa ploaia, frunzele tomnatice si zapada sa cada in voie pe podeaua putrezita si sa o manance de vie, putin cate putin. Allerdale Hall se destrama, se prabuseste, aminteste de epoci si destine demult apuse si cu toate astea e mai vie ca oricand. Are nevoie de crima, sange, decadenta si cruzime si fratii Sharpe ii cunosc secretele si ii alimenteaza dorintele ascunse.

crimson-peak-5-970x546-c

Fantomele care traiesc in Crimson Peak imprumuta si ele ceva putreziciunea lugubra a casei. Durerea si blestemele au ramas imprimate in zidurile ponosite si trezesc fantomele la viata odata cu lasarea noptii, Insa prezentele celor rapiti de moarte mult prea devreme nu sunt furioase si nu vin la Edith ca sa o tulbure sau ca sa o sperie. Fantomele o avertizeaza ca ceva mult mai rau sta la panda, ascuns printre coridoarele labirintice din Crimson Peak.

Si daca tot suntem la spirite, del Toro exceleaza cand e vorba de jocul cu umbrele. Fantomele au fie membre lungi si subtiri, amintind de fantoma arboricola din “Mama”, fie sunt o masa dezgustatoare de sange, tesut si oase, sau pur si simplu poarta chipul mortii. Cu toata astea, fantomele nu sperie. Del Toro s-a axat atat de mult pe frumusetea gotica incat a uitat o regula de aur – “less is more“. M-am trezit cu o nostalgie ciudata dupa “The Devil’s Backbone”, care mi-a intrat pe sub piele si a ramas acolo undeva aproape de os.

crimson1

Tot ce creeaza Crimson Peak e frumos si o sa ramana intiparit pe retina dar nu o sa ajunga sa ti se cuibareasca undeva aproape de os. Nu am empatizat cu niciun personaj si am privit la tot ca la fresca pictata de Poe sau Le Fanu. Numeroasele tributuri catre epoca de aur Hammer (vezi insusi numele de Cushing – Peter Cushing) creeaza o nota de melancolie dulceaga presarata pe ici pe colo in decursul intregii pelicule.

Asa ca, totusi ce n-a mers? De ce Crimson Peak nu e exceptional? Cel mai probabil de vina e faptul ca nu am simtit nimic iar personajele sunt unidimensionale. Del Toro a tinut atat de mult sa picteze decorul, sa aduca la viata conacul incat a uitat sa spuna povestea si din perspectiva personajelor. Conacul s-a descurcat insa fantastic, trebuie sa recunoastem!