Demonii luati de la manastire

Demoni luați de la mănăstire

Fără să vreau, am dat peste pagina ta.
Așa că am zis să împărtășesc și eu ceea ce trăiesc de un an. Aș dori să rămână anonim, dacă cumva decizi să postezi asta.

Totul a început în anul 2024, anul trecut.
Am avut o prietenă bună, Cristina era numele ei.
Din păcate, a murit de cancer, iar asta m-a făcut să intru într-un fel de depresie.

Bun… inițial nu mi-am dat seama ce se întâmplă cu mine și poate nici azi nu-mi dau seama pe deplin.
Am început să am o teamă inexplicabilă, pe care nu o mai întâlnisem până atunci.
Scuză-mi, te rog, greșelile gramaticale, dar încerc să nu uit ceea ce urmează să-ți povestesc, dat fiind faptul că îmi aduc aminte totul vag... uneori foarte clar.

Eu nu eram o persoană prea credincioasă, pot să zic că nu aveam deloc o relație cu Dumnezeu — dar asta e o altă poveste.
Așa că prietena mea a decis să mă plimbe pe la biserici.
Am fost într-o zi la 9 biserici. Eu eram foarte sceptică, ba chiar simțeam o stare de frustrare, dar de dragul ei am mers.

Am fost apoi și la Mănăstirea Cernica, la Catedrala Patriarhală, la Sf. Spiridon și la Sf. Gheorghe.
Când am ajuns la Catedrală, am întâlnit un tip.
Urla din toate puterile — m-am speriat!
Nu mai văzusem așa ceva niciodată. Am întrebat lumea ce se întâmplă cu el, de ce scoate acele sunete pe care, sincer, nu ți le pot reda exact… dar, ca exemplu, îți spun doar: Emily Rose (din „Exorcistul”).

Așa am aflat că are farmece și, prin ele, un demon.
Am fost profund impresionată… dar și îngrozită.

Nu o să intru în mai multe detalii, că nu mi-ar ajunge o viață să-ți povestesc.
Dar am ajuns să am o poveste de dragoste cu el... până într-un punct.
Ne-am despărțit după un an. Și mulțumesc lui Dumnezeu că m-a întărit — să pot vedea și auzi un demon vorbind printr-un om.

Mă rog… să trec la ce voiam să-ți spun:
După moartea prietenei mele, nimic nu mă mai speria.
Ea lăsase un gol imens în inima mea.
Relația cu acel băiat devenise toxică. Cu un om posedat… nu ai cum să trăiești mult.

Rămasă singură în București, copilul meu era la mama, într-un orășel din Olt.
Am început să simt lucruri în somn — foarte reale.
Uneori nu realizam că visez.
Coșmarurile continuau, chiar și ziua.
Eram panicată, plângeam de frică.

Simțeam mereu o prezență în casă — în vis apărea sub forma unui fum.

Calvarul a durat cam 4 luni.
Apoi am decis să mă mut la mama mea și să mă întorc la copilul meu.
Mi-am dat seama că niciun serviciu nu este mai important decât el.

Cum am ajuns acolo, vorbeam doar despre acele vise — eram traumatizată.
Dar, surprinzător, în prima săptămână n-am avut niciun vis.
Ușor-ușor, mi-am mai revenit.
Am continuat să merg la biserică, să mă rog.

Ei bine, episoadele au revenit… dar altfel.
Prin semi-paralizie.
Terifiant. Dacă aș povesti tot… am scrie o carte.

Ideea e că asta nu e tot.
Am ajuns la dedublare astrală.
Sau mai bine zis — am ieșit din corpul fizic și m-am văzut plutind, până la tavan.

Se face curând un an de când mă chinui să înțeleg ce a declanșat totul.
Și cum să scap... nu știu.

Cert este că simt că mi s-au făcut farmece.
Nu știu dacă voi scăpa vreodată.

Dar am văzut demonii în vise, lângă mine.
Am vorbit cu acel demon din fostul meu.

Și e o poveste reală.
Dacă vrei dovezi… du-te la Catedrală și întreabă de băiatul cu demonul.

Chiar și acum simt prezențe.
Dar cred cu tărie că Dumnezeu mi-a dat toate astea cu un scop:
Să-L cunosc cu adevărat.

Sper că nu te-am plictisit.
Și iartă-mă că am simțit nevoia să spun cuiva ce mă doare, fără să fiu judecată sau crezută nebună.

Am uitat să specific că, în acele paralizii, simt gust de mortăciune, miros urât, aud pași — ca și cum ar sări o capră, îmi vorbește… sau, pur și simplu, se urcă pe mine.
Uneori simt arsuri sau durere.

Poate mai este cineva în situația mea.
Dar, oricum, mesajul meu ar fi: rugați-vă mai mult și nu vă îndoiți niciodată că demonii există. Ei trăiesc în noi.

Sursa: s-a pastrat anonima, Bucuresti, culeasa in iulie 2025