Casa pe care moartea a uitat-o

Sari la conținut

Creepypasta Romania

Povesti de groaza, povesti horror si intamplari stranii

 Meniu

Casa pe care moartea a uitat-o

de Bianca

Melinda ura să iasă noaptea. Facea tot posibilul să evite asta, iesind numai pentru drumuri scurte la magazin cand era nevoie.

Urma sa fie cea mai lungă călătorie din viața ei în această seară fără lună, cu puține stele, nori care se învârteau deasupra ei și acri de pădure de ambele părți.

Era vina tatălui ei. Nu-l mai văzuse și nu-i mai vorbise de cincisprezece ani, insa seara, telefonul i-a sunat, iar la celălalt capăt era vocea lui.

„Am nevoie de tine, Mellie. Te rog, vino acum.”

Atat a spus si a inchis.

Batranul era probabil beat. Nu o mai sunase de mult, de când Melinda era copil, iar el încă încerca să o convingă pe mama ei să-l primeasca înapoi. Se simțea ca intr-un vis sa-i auda din nou vocea după toți acești ani. Părea că plângea. Vocea lui suna la fel ca ultima oară când o auzise.

Melinda s-a îmbrăcat și s-a urcat in mașină. La jumătatea drumului până la vechia lor casa, si-a dat seama că nu avea de unde să știe dacă el mai locuia acolo. Ultima dată când a auzit de la mama ei despre el a fost acum șapte ani.

Dupa atatia ani, tatal ei o sunase noaptea, cerandu-i să vină la el din motive pe care nici măcar nu le simțea suficient de importante pentru a i le spune la telefon și se aștepta si să știe unde locuiește.

De furie, Melinda intoarse masina în direcția din care venise. Era atât de nervoasă încât nici măcar nu se uita încotro se îndrepta.

Următorul lucru pe care îl afla e ca mergea pe o porțiune de drum singuratic. Mașinile erau rare. Era 2:27. Conducea de mai bine de cinci ore de la ieșirea din casă. Noaptea.

La fiecare cinci minute își verifica telefonul mobil. Isi daduse seama ca se pierduse.

S-a gândit să oprească și să semnalizeze următoarea mașină care trecea, insa și-a dat seama repede de inutilitatea planului. La fel ca ea, orice om de pe acest drum nu ar fi avut semnal. Trebuia sa conducă până vedea o casă. Se simțea rău că urma sa trezeasca pe cineva, dar nu avea de ales. Trebuia să-și găsească drumul înapoi la autostrada principală.

Momentan, tot ce vedea de ambele părți erau copaci. Kilometri după kilometri de copaci. Nicio lumină care strălucea printre ramuri. Niciun semn că cineva mai fusese vreodată aici, cu excepția faptului că exista un drum.

Nu existau nici măcar semne rutiere. In mijlocul disperarii, farurile ei au luminat ceva chiar sus pe drum; un semn pătrat, din lemn – realizat evident de altcineva decât guvernul. A incetinit si a citit.

” Casa Bunicii Royce! Vino să stai noaptea la bunica! Va avea mare grijă de tine! Preturi mici! Ieșirea următoare!”

Inima i se acceleră. Cu siguranță nu era interesată să petreacă o noapte la bunica Royce, dar fiecare afacere avea un telefon. Sau macar o hartă. A decis că va opri acolo.

Aproape a ratat intrarea. Casa bunicii Royce era îngropată în partea din spate a unei poteci lungi, de pământ, retrasă în mijlocul padurii. Melinda s-a oprit. Casa avea două etaje și părea să aibă aproximativ opt-zece camere. S-a apropiat și a căutat un semn cu denumirea. Nimic. Se întreba dacă nu ajunsese intr-un loc greșit, dar era sigură că nu văzuse alte ieșiri între această casă și semnul care o anunța.

Si-a scos din nou telefonul. Încă nu era semnal.

A coborât din mașină și s-a îndreptat spre veranda din față. În timp ce se întoarse pentru a se asigura că luminile clipesc când a apăsat butonul de blocare a masinii, a vazut o mișcare fulgeratoare printre copaci. Ceva ca un om. S-a oprit și a privit din nou. Nimic. S-a gandit ca si-a imaginat.

Apropiindu-se de casa prudență, a deschis usa. A vazut un hol mic, dar decorat cu gust, si a rasuflat usurata. Un birou ciudat cu o lista de oaspeți si niste reviste era așezat în colțul din dreapta, iar landa el, câteva scaune.

Nu exista computer. Casa parea dintr-o epocă trecută. Poate că bătrânei bunici Royce nu-i plăcea tehnologia modernă. Cu toate acestea, exista un mic clopot pe birou, ca-n vremurile trecute.

A ridicat clopotul și l-a scuturat.

O vreme, nu s-a întâmplat nimic. Apoi a văzut o lumină aprinzându-se în camera din spate și umbra unei bătrâne a răsărit pe perete. Umbra s-a îndreptat spre ea și, în câteva secunde, a văzut-o pe stăpâna casei: bunica Royce, care arăta ca o bunică din povești.

„Doamne,”, spuse ea. „Bună dimineața, iartă-mi întârzierea, dar a trecut ceva timp de când am primit un oaspete. Cum te numesti, dragă?”

„De fapt, îmi pare rău”, a spus Melinda. „Sunt pierduta. As vrea doar să folosesc telefonul, dacă aș putea, sau dacă aveti o hartă, chiar și asta ar fi minunat. Stau doar la cateva ore de aici, insa nu gasesc drumul…”

„Îmi pare rău”, zise batrana cu tristete, „dar liniile telefonice sunt nefuncționale. În ceea ce privește o hartă, ei bine… aveam una, insa probabil ca este deja depășită.”

Inima Melindei s-a scufundat. Nu avea semnal, nu gasise telefon fix și nici hartă. Ce putea face? Trebuia să se întoarcă acasă. Urma să lucreze mâine la 8 dimineața.

I-a spus bunicii Royce numele orașului ei, dar bunicuța a spus ca nu a auzit niciodata de el.

„Îmi pare rău, nu aș putea spune în ce direcție este. De ce nu stai peste noapte? Nu te-aș sfătui să încerci să te întorci acasa in noapte”, a spus bunica Royce. „E trei dimineața și nu ai dormit.”

„Nu, îmi pare rău, chiar trebuie să plec. Mă voi îndrepta în cealaltă direcție până voi găsi drumul pe care eram.”

Expresia bunicii Royce s-a transformat intr-una de frica. Făcu o pauză, privind-o pe Melinda de parcă ar fi vrut să spună altceva care să o țină în casa. În cele din urmă, a spus, fără tragere de inimă, „Bine, dragă, dacă ești sigură. Doar fii atenta si nu vorbi cu nimeni până nu te întorci pe drum.”

Melinda i-a mulțumit bunicii Royce pentru amabilitatea ei și s-a întors spre mașină. Toate anvelopele ii fusesera sparte.

„Fir-ar sa fie!”

Se aplecă și văzu semne lungi de tăieturi pe fiecare anvelopa.

” Trebuie sa fi fost niste copiii din zona”, se gândi ea sumbru. „Chiar nu aveau ceva mai bun de facut?”

S-a oprit și s-a gandit o clipa. Nu avea cum sa plece nicaieri in noaptea asta. Trebuia să rămână aici până dimineață, când spera că va reveni reteaua și va putea suna pe cineva de la serviciu sa-i ceara sa vina după ea. Oftă și se întoarse în casă. Bunica Royce stinsese deja luminile. Melinda a sunat din nou micul clopot.

„Tot tu esti, domnișoară?”, a strigat bunica Royce.

„Da, sunt tot eu.”, răspunse ea. „Îmi pare rău că va deranjez. Numele meu este Melinda Orton, nu am menționat anterior. Voi lua o cameră pentru noaptea asta, dacă oferta este încă valabila.”

„Bineînțeles că este, dragă”, spuse bunica Royce. „Am sa-ti aduc o cheie, este chiar ultima camera libera. „

„Mai sunt și alții aici?”

Era surprinzător. Nicio mașină nu era parcata in față.

„O, da, domnișoară Melinda. Domnule Norris, tânărul Calvin, suntem câțiva aici. Doar din curiozitate, ce te-a făcut să te răzgândești?”

Părea să se însenineze, ca și cum ar fi fost ușurată că Melinda rămânea, la urma urmei

„ Mi-am găsit cauciucurile tăiate.”

Bunica se opri brusc, cu fața plina de îngrijorare. Apoi a reluat discutia, de parcă nimic nu ar fi fost în neregulă.

„Presupun că nu e nimic de facut in cazul asta”, spuse ea.

A condus-o pe Melinda pe scara întunecată într-un hol gol și liniștit. Sau poate nu atât de liniștit, caci de la un capăt al sălii se auzi sunetul înăbușit al plângerii cuiva. Părea că plânsul era ceva cu care era obișnuită această persoană, dar tot nu putea să se oprească.

„Cine este?” a întrebat ea, arătând în direcția din care venea sunetul.

„O, nu baga in seama, draga mea”, spuse bunica. „Este doar domnul Norris. E bătrân, înțelegi,…nu e in toate mintile.”

Melinda se întrebaa cum ar fi putut ajunge un bărbat batran si nebun la o casă de oaspeti. „E aici de mult?”, a intrebat ea.

„E de o vreme, nu-mi amintesc de cât timp, exact.”

Bunica deschise camera spre care o condusese pe Melinda. Aprinzând lumina, i-a arătat Melindei cămăruța ciudată. Parea ca paseste in trecut. Se gandea la camera si la intregul loc. Fara wireless, fara computer, acel vechi clopot, decorul…

Acest gând a fost întrerupt în timp ce bunica a pus cheia pe noptieră și a început cu instrucțiuni.

„Baia este pe coridorul de acolo. O vei împărti cu întregul etaj. In fiecare dimineață, dupa ora 6, se începe micul dejun, dar coboara oricand esti gata și voi pregati ceva pentru tine. Si un ultim lucru, draga mea. Te-aș sfătui cu tărie să nu părăsești casa până la răsărit. Nu știi niciodată ce s-ar putea întâmpla in întuneric.”

După câteva clipe, Melinda a ramas singură. Se așeză pe pat și se uită pe fereastra. Mașina ei stătea încă acolo unde o lăsase, singurul lucru din zona care părea să facă parte din lumea ei.

Simțea o lipsă de dorință de a se ridica și de a opri lumina. Cumva, gândul de a dormi în această cămăruță înapoiată părea de neconceput. Deci, în schimb, a continuat să stea și să se uite pe fereastră. O siluetă în negru s-a desprins din umbrele copacilor și și-a croit drum spre mașina ei.

„Ce naiba??”, a sărit și s-a apropiat de fereastră.

Silueta era înaltă și părea să poarte o mantie din noapte. A văzut cum brațul i se întindea. În mână avea un pumnal lung și zimțat. L-a trecut pe partea laterală a mașinii, lăsând un semn lung în vopsea și metal.

„Hei!”, a strigat ea.

Figura continua să zgarie cu pumnalul.

„Hei!”, a urlat ea din nou.

De data aceasta, silueta și-a ridicat capul spre Melinda. Si-a ridicat pumnalul încet, hotărât si l-a îndreptat direct spre fața ei. Melinda a sărit de la fereastră și a fugit spre ușă.

S-a dus înapoi în zona recepției. A pășit în direcția luminii care venea din bucătărie. A continuat să meargă, așteptându-se să o găsească pe bunicuța Royce.

Bunica statea de vorba cu un tânăr de vreo douăzeci de ani, care arăta de parcă era pregătit să vândă ziare la un colț de stradă în anii treizeci. Sorbeau liniștiti ceai si vorbeau. Niciunul dintre ei nu o observase inca pe Melinda.

„Hei”, spuse ea.

„Pot să te ajut, Melinda?”, a întrebat bunica Royce, tresarind. „E ceva în neregulă cu camera ta?”

„Nu”, spuse ea. „Camera este în regulă. Dar nimic altceva nu este! Ce casa de oaspeti este asta? De ce nu este nicio masina afara, desi camerele sunt pline de oameni? De ce plange domnul Norris? Cine e barbatul de afara?”

Tanarul a intrerupt-o.

„Doamne, e aici de cateva ore si deja vede. De ce ai lăsat-o să intre, bunicuță? De ce nu închizi ușa? La naiba, dacă aș putea să dau jos acel semn…”

A urmat o pauză lunga în cameră. Urmarindu-i, Melinda a observat o tăietură roșie la gâtul tanarului, pe jumătate ascunsă de guler. Arăta ca o rana proaspata.

El rupse tacerea pana la urma. O privi direct în față ș-i spuse: „Motivul pentru care nu sunt masini afara este că, pe vremea când noi am ajuns aici, nimeni nu detinea o mașină. Era doar un vis imposibil „.

„Ce? Despre ce vorbești?” întrebă ea, ezitant.

„Am ajuns aici…în 1929.”

Melinda ramasese nemiscata. Nu stia ce sa creada.

„Locul acesta era nou pe atunci, spuse bunica. „Eu și bărbatul meu tocmai îl deschisesem. Și tânărul domn Calvin era un băiat de șaisprezece ani. M-am oferit să-l iau ca angajat. Dupa un an, domnul Royce a murit. Calvin și cu mine suntem aici de atunci. Și la fiecare câțiva ani, cineva ni se alătură. „

„Da”, a aprobat Calvin. „Domnișoara Tillie a fost prima; era o femeie cu reputație proasta, care a fugit aici, însărcinată și speriată de faptul că bărbatul care o adusese in acea stare o urmarea sa o ucida. Și apoi a fost domnul Standish. El era un ministru care călătorea.

Domnul Norris a ajuns aici în ’69. Povestea lui este probabil cea mai rea. Jefuia banci. Purta pistol. Cumva a ajuns aici. A încercat să plece singur, vezi tu, nu este primul. Si eu am incercat. L-am avertizat să nu plece, dar nu a ascultat. Iar când a ieșit afară…și l-a întâlnit…”

„Calvin!”, striga bunicuța. „Nu vorbim despre asta!”

„Trebuie să știe”, spuse Calvin. „Nu are rost să afle pe propria piele.”

„Există încă o șansă pentru ea!”, spuse bunica în șoaptă. „Trebuie numai să aștepte până dimineață …”

„Nu va aștepta până dimineață”, spuse Calvin cu oarecare remușcare în voce. „Nimeni nu așteaptă până dimineața. În plus, la ce bun sa astepte? Mașina ei este inutilă. Nu avem telefoane aici. Știi asta. „

„Opriți-vă!”, strigă Melinda. „Este suficient! Nu mă puteti ține prizoniera aici și nu am intenția să mai stau. Numai maniacul ala de afara mă împiedică să ies în clipa asta! Vreau sa stiu ce se intampla!”

„Dar nu încercăm să te ținem prizoniera”, zise Calvin. „Nici măcar nu-mi pasă dacă ieși pe ușă chiar acum. Dar nu vei mai părăsi niciodată casa asta apoi”.

„Ascultă, copila!”, spuse bunica, ridicându-se de la masă. „Ascultă, te rog! Niciunul dintre noi nu vrea sa îți faca rău, draga mea. Suntem blocați aici, toți. Speram că vei avea o șansa dimineața, dar Calvin are dreptate. Nu există nicio garanție că vei fi în siguranță maine.”

„Ce naiba nu este în regulă cu acest loc!?”, striga iarasi Melinda.

Începea să cedeze, simțea lacrimile curgându-i din ochi.

„Trecuse aproximativ o lună după ce domnul Royce a murit”, a inceput Calvin sa explice. „Când a venit, purta halatul acela lung și negru și pumnalul. L-am văzut când tundeam iarba in spate. I-am spus că trebuie să plece de aici, pentru că nu-mi plăcea. El… s-a mișcat atât de repede încât nici nu mi-am dat seama ce s-a intamplat. M-a luat de aici…pana aici.” Calvin si-a atins gatul. A început să-și desfacă cămașa, aratand continuarea ranii, care se intindea pana la abdomen. Melinda aproape că vărsa. Tăietura era lungă, urâtă și din ea încă curgea sânge. Ii putea vedea oasele, mușchii și intestinele zvârcolindu-se în acea ruină. „Am murit în noaptea aceea”, a spus Calvin.

„Următorul lucru pe care-l stiu este c-am fost tarat in casa de bunica si, când m-am trezit, aproape că am speriat-o de moarte. Era sigură că murisem.. Dar eram treaz. Puteam vorbi, merge, putea face orice faceam în viață. Ei bine, cu o excepție; nu pot simti placerea din bautura sau hrană. Mai beau ceai, îmi împiedică pielea să devină cenușie. Am aflat asta acum aproximativ cincizeci de ani. „

„Eu am ieșit să mă ocup de ucigas, cu toporul.”, spuse bunica. De aici…intelegi ce s-a intamplat. Nu-ți voi arăta rana. Nici Calvin nu ar fi trebuit să ti-o arate, Nimeni nu ar trebui să vadă lucrurile astea. „

Melinda era gata să se descompună. Trebuia să plece de aici, cumva. Nimic nu era corect. Nimic nu parea real.

Totul parea un vis; prea mult nu avea sens. Visa; asta trebuia să fie. Dar dacă asta era, avea să supraviețuiască acestui vis. Se întoarse și fugi spre scări. Geanta ei era încă în camera, urma sa o ia și să plece.

Vocile protestante au început să gâlgâie în spatele ei; dar ei nu-i pasa. Domnul Norris aștepta în capatul scărilor. Contrar descrierii bunicii Royce, nu era bătrân. Nu avea mai mult de patruzeci de ani.

Dar ce a vazut a inspaimantat-o. Jumătatea superioară a capului domnului Norris părea normală, cu părul întunecat, piperat cu gri pe ici pe colo. Ochii lui, de un verde limpede, erau umezi de lacrimi proaspete. Jumătatea inferioară a feței lui, insa, era o ruină de fragmente osoase, mușchi și sânge. Atât de mult sânge. Partea stângă a corpului fusese distrusă. Brațul ii atârna in cateva fire de muschi. Se îndrepta spre ea. În spatele lui, stătea o tânără femeie. Stomacul îi era tăiat, iar in rană, cu ochi strălucitori și inteligenți, erau rămășițele unui bebeluș.

Melinda se întoarse spre ușa din față. Mâna ei apasa clanta usii, cand Calvin se repezi spre ea, punându-i mâna rece și înghețată peste a ei.

„Noi nu-ți vom face rău.”, spuse el repede. „Dar el o va face. Dacă ieși pentru o clipă, te va ucide. Și va continua să doară. Pentru totdeauna.”

Plângând, Melinda a pus întrebarea pe care ii fusese frică să o pună de când venise.

„Cine este el?”

„Nu știm”, spuse bunica, din spatele lui Calvin. „El doar…a venit aici și nu mai pleaca. Îi place să ne urmărească. De îndată ce cineva iese, îi face si mai mult rău. Dar de oricât de multe ori ne omoară, nu murim. Crede-mă când spun, ne dorim cu toții să putem. „

Melinda se săturase. Deschise ușa. El stătea pe verandă. Avea pumnalul ridicat, chiar la nivelul feței. Melinda a intrat direct in el, pumnalul strapungandu-i ochiul drept, vârful lui trecand dincolo de cealaltă parte. Melinda a reușit doar să vadă chipul diabolic al ucigasului, cu un ranjet alb pur, înainte ca totul să se înnegrească.

Câteva ore mai târziu, casa a izbucnit cu țipete de la etaj, în timp ce Melinda s-a trezit într-o lume a durerii pe care nu o cunoscuse niciodată.

Poveste adaptata dupa „The house that death forgot„, scrisa de „Josh Parker„.

Poveste disponibila pe baza licentei CC BY-SA.

Distribuie:

Dă clic pentru a partaja pe Facebook(Se deschide în fereastră nouă)Dă clic pentru a partaja pe Reddit(Se deschide în fereastră nouă)Dă clic pentru a partaja pe Tumblr(Se deschide în fereastră nouă)Dă clic pentru a partaja pe Pinterest(Se deschide în fereastră nouă)Dă clic pentru a partaja pe Twitter(Se deschide în fereastră nouă)Dă clic pentru partajare pe Telegram(Se deschide în fereastră nouă)Dă clic pentru partajare pe WhatsApp(Se deschide în fereastră nouă)Dă clic aici pentru a partaja pe Skype(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru a trimite prin email unui prieten(Se deschide în fereastră nouă)Clic pentru imprimare(Se deschide în fereastră nouă)

CategoriiAltele, Boli mintale, Ciudat, Creaturi Ciudate, Criminali, Disparitii, Fiinte, Filozofice, Mituri si Legende, Povesti narate, Povesti ScurteNavigare în articol

L-am vazut cum a cazut… dar inca e in viata

Black shadow

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

CautaCaută după:Facebook:

Povesti in trending:

Eu sunt Halloween

Bataile in usa ma trezesc noaptea

Iti stiu toate secretele

Casa pe care moartea a uitat-o

Fenomenul Sandman

A fost doar un vis...

Baba

Sa nu folosesti niciodata Tabla Ouija...

Scrisoarea lui Jane the Killer

Se simte un miros ciudat din baie...

CategoriiCategoriiSelectează o categorieAlteleAmuzantAnimaleBoli mintaleCalculatoare si InternetCiudatCreaturi CiudateCriminaliDesene AnimateDisparitiiEpisoade pierduteExperiente personaleExperimenteFantomeFiinteFilozoficeHalloweenIstorieMituri si LegendeMuzicaObiecte bantuitePoeziiPovesti de incepatoriPovesti naratePovesti ScurteSomnTeoriiVampiriVise Contacteaza-ne

creepypastaroinfo@gmail.com


© 2020 Creepypasta Romania • Built with GeneratePress