Fantana blestemata

Fântâna blestemată
Acum cincisprezece ani, viața mea era alta. Locuiam într-un sat mic din județul Argeș, un loc unde timpul părea să curgă mai lent, unde dealurile verzi se pierdereau în zare, iar cerul era atât de clar încât uneori simțeam că pot atinge stelele. Acolo, în mijlocul acelei simplități, am descoperit o pasiune care îmi definea zilele: caii. Iubeam caii cu o intensitate pe care n-o pot explica în cuvinte. Era ceva în felul în care ochii lor mari, calzi, ascundeau o poveste, în puterea pe care o emanau când galopau liberi pe pășune, în grația cu care pășeau, de parcă pământul le aparținea. Îmi petreceam ore întregi îngrijindu-i, perindu-le coama, vorbindu-le ca și cum m-ar fi înțeles. Erau tovarășii mei, mai mult decât animale – erau o parte din mine. Simțeam o liniște profundă când eram cu ei, o conexiune care mă făcea să uit de orice grijă. Mirosul de fân proaspăt, sunetul copitelor lovind pământul, căldura blândă a botului lor când îmi atingeau mâna – toate astea erau universul meu.
Într-o zi de vară, una din acele zile toride în care aerul părea să vibreze de căldură, am pornit spre pășune să adap caii. Soarele ardea deasupra, iar praful drumului se ridica în nori fini sub pașii mei. Trăgeam după mine o găleată mare, plină cu apă, și țineam frâiele a doi cai, care pășeau cuminți alături. Drumul trecea pe lângă o fântână părăsită, un loc despre care sătenii vorbeau rar și cu o stranie reticență. Era o construcție veche, cu piatră măcinată de timp, acoperită de obicei cu o scândură groasă, ca să nu cadă cineva înăuntru. Dar în ziua aceea, când am trecut pe lângă ea, am observat ceva ciudat: scândura nu mai era la locul ei. Fântâna era descoperită, gura ei neagră căscându-se ca o rană în pământ. M-am oprit o clipă, cu un nod în stomac. Ceva nu era în regulă. Caii au fornăit neliniștiți, scuturând din cap, ca și cum și ei simțeau o amenințare.
Atunci am auzit un sunet slab, ca un murmur, venind din adâncul fântânii. Am crezut inițial că e vântul sau poate o pasăre prinsă undeva înăuntru. Dar sunetul s-a intensificat, devenind mai clar, mai disperat. „Te rog, ajută-mă! Cineva să mă ajute!” O voce omenească, tremurândă, sfâșietoare. Inima mi-a tresărit în piept, bătăile ei accelerând ca un cal în galop. Am simțit un val de sânge urcându-mi în tâmple, iar mâinile mi-au devenit reci, deși soarele ardea necruțător. Caii s-au tras înapoi, fornăind și mai tare, dar eu nu le-am dat atenție. Ceva mă împingea înainte, o nevoie viscerală de a afla ce se întâmplă. Am lăsat găleata jos și m-am apropiat de fântână, cu pași șovăitori. Fiecare pas părea să-mi amplifice bătăile inimii, care îmi răsunau acum în urechi ca un ciocan lovind o nicovală. Vocea din fântână continua să strige, din ce în ce mai slabă, dar mai disperată: „Ajută-mă! Te rog!”
Când am ajuns la marginea fântânii, mi-am ținut respirația. M-am aplecat încet, cu mâinile sprijinite pe piatra umedă și rece. Am privit în adânc, așteptându-mă să văd pe cineva...un om, poate un copil, prins acolo jos. Dar nu era nimic. Doar întunericul dens, ca o pânză de smoală și un miros greu, de pământ umed și ceva indefinibil, care îmi întorcea stomacul pe dos. Vocea se oprise brusc, ca și cum cineva ar fi tăiat-o cu un cuțit. Tăcerea care a urmat era mai apăsătoare decât strigătele. Am simțit un fior rece pe șira spinării, ca și cum ceva sau cineva mă privea. Am vrut să mă ridic, să fug, dar picioarele îmi erau ca de plumb.
Apoi, într-o fracțiune de secundă, s-a întâmplat. Ceva m-a împins cu o forță sălbatică în spate. Nu am avut timp să reacționez, să mă agăț de ceva. Corpul meu a fost aruncat înainte și am căzut în gol, în bezna fântânii. Durerea mi-a explodat în tot corpul când am lovit fundul, un amestec de piatră și pământ umed. Am simțit oasele trosnind..mâna stângă mi s-a frânt instantaneu, o durere ascuțită, ca un fulger, urcându-mi până în creier. Coastele mi s-au zdrobit sub impact, fiecare respirație transformându-se într-o agonie. Am țipat, dar sunetul mi s-a întors înapoi, amplificat de pereții fântânii, ca un ecou al propriei mele disperări. Eram prins, neajutorat, în acel hău întunecat.
Atunci am ridicat privirea, cu greu, către gura fântânii. Și am văzut-o. O siluetă neagră, ca o umbră vie, conturată pe cerul albastru de deasupra. Nu avea trăsături clare, dar ochii… erau două puncte de un cărbune aprins, de un roșu atât de intens încât păreau să ardă prin mine. Nu era o privire omenească. Era ceva rău, ceva care nu aparținea acestei lumi. M-a privit pentru o clipă, și în acea clipă am simțit că tot ce eram...suflet, speranță, curaj...mi se scurgea din corp. Apoi, silueta a dispărut, ca și cum s-ar fi dizolvat în aer, ca o fantasmă.
Am țipat ore în șir, sau cel puțin așa mi s-a părut. Durerea fizică era insuportabilă, dar groaza era și mai rea. Simțeam că sunt încă urmărit, că ochii aceia roșii sunt undeva acolo, în întuneric, așteptând. Nu știu cât timp a trecut până când am auzit pași și o voce strigându-mă. Un vecin, care plecase în căutarea mea după ce caii se întorseseră singuri în sat, mi-a auzit țipetele. A coborât o frânghie și cu greu, m-a tras afară. Fiecare mișcare era un chin, dar aerul proaspăt de afară mi s-a părut o binecuvântare.
Mi-am rupt o mână și trei coaste. Rănile s-au vindecat în timp, dar trauma… trauma e încă aici. În fiecare noapte, când închid ochii, văd acea siluetă și ochii ei roșii, arzând în întuneric. Nu știu ce era, nu știu de ce mi s-a întâmplat mie. Dar știu că ceva rău trăiește în fântâna aceea, ceva ce nu ar trebui să existe. Și mă tem că, indiferent câte zile mai am pe acest pământ, ochii aceia mă vor bântui pentru totdeauna.