Doua nopti s-a zvarcolt pamantul

„Două nopți s-a zvârcolit pământul"
– NKVD (URSS) și Cronica unei gropi tăcute

1 aprilie 1941. Un drum forestier pe valea Siretului, între satele Pătrăuții de Jos și Suceveni. Peste 3.000 de oameni — țărani, bătrâni, femei, copii înfășați în pături — mergeau în tăcere, într-un șir lung, purtând în față un steag alb, icoane, prapuri bisericești și cruci făcute din cetină. Toți se îndreptau spre granița cu România, spre un pod de salvare care, credeau ei, fusese deschis.

Zvonurile veniseră cu câteva săptămâni înainte, ca un șuier între sate: „Granița va fi deschisă pentru cei care vor să plece la rudele din România.” Se spunea că autoritățile sovietice „au dat drumul”. Ceea ce nu se spunea — și nici n-a fost recunoscut oficial vreodată — era că aceste zvonuri fuseseră lansate intenționat de NKVD. O capcană perfectă.

Sursa:
Și oamenii au mușcat. Căci cine n-ar fi făcut-o?

În frunte cu săteni din Pătrăuții-de-Sus, Pătrăuții-de-Jos, Cupca, Corcești și Suceveni, coloana a ajuns în poiana Varnița, la 3 kilometri de hotarul cu România. Grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. Dar ce aveau ei? Nici arme, nici furci. Doar copiii în brațe și crucea-n piept.

Apoi, rușii au deschis focul. Cu mitraliere.

În câteva minute, poiana s-a transformat în măcel. Mitralierele au secat viața fără oprire. Cei care fugeau spre pădure erau urmăriți călare și spintecați cu sabia. Rănile deschise se amestecau cu țipetele, iar copiii nu plângeau — doar cădeau în iarbă, tăcuți.

După ce mitralierele au tăcut, au început groapa și lopata.

Răniții au fost legați de coada cailor și târâți până la cinci gropi comune săpate dinainte. Unii încă respirau. Bătrâni, femei, prunci sugari — îngropați de vii peste morți și muribunzi. Cei care nu încăpeau au fost loviți cu hârlețul în ceafă și împinși în groapă.

Se spune — și nu o spune doar legenda — că timp de două zile și două nopți, pământul s-a mișcat. Sătenii au văzut cum pădurea refuza să stea liniștită. Câinii urlau, păsările au fugit. Un bătrân din Suceveni, care a trăit până în anii ’70, spunea:
„Nu știai dacă bate vântul... sau se bate viața cu moartea sub pământ.”

Au fost și „norocoși”. Câțiva au fost prinși și duși la NKVD-ul din Hliboca (Adâncata). Acolo au fost torturați până nu mai puteau merge, apoi aruncați de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc. Peste ei s-a turnat var stins.

Au fost uitați cu totul. Doar câteva nume ne-au rămas, culese cu greu din gura rudelor sau din lista lui Gheorghe Mihailiuc — unul dintre puținii supraviețuitori.

Din comuna Carapciu: Gheorghe și Cosma Opaiț.
Din Cupca: Ioan Belmega, Mihai Țugui.
Din Dimca: Petre Jianu, Nicolae Drevariuc.
Din Suceveni: Constantin Sucevean, Titiana Lipăștean.
Din Iordănești: Dumitru Halac, Constantin Molnar.
Din Pătrăuții de Jos: Olga și Ana Feodoran, Ion Pătrăuceanu, Rafila Pojoga.
Din Pătrăuții de Sus: Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moțoc.

Nici azi nu se știe câți au fost. Sovieticii au recunoscut doar 44 de morți. Localnicii spun că au fost peste 2.000. Unii au fost împușcați direct, alții au murit mai lent — de sete, de sânge pierdut sau sufocați sub pământ.

Astăzi, poiana Varnița încă există. Dar nimeni nu mai intră acolo. Se spune că nici iarba nu mai prinde, nici copacii nu mai trag rădăcină. Doar pământ. Un pământ care, vreme de două nopți, a zvâcnit sub cerul rece al Bucovinei, ca un trup care se zbate să nu moară.

Istoria oficială îl numește incident.
Martorii îi spun masacru.
Iar unii, cu teamă, spun că acolo a fost o crimă de suflet — căci n-au murit doar trupuri, ci și o credință: că omul simplu mai are scăpare.

Așa a fost. Sau așa s-a povestit. Dar pământul... pământul a știut. Două nopți s-a zvârcolit. Și n-a mai tăcut niciodată cu adevărat.

Sursa: Wikipedia, scurte relatari de la strabunicul meu Niculaie despre acest eveniment culese in anul~2006