Naluca din Ciorasti - Satu Nou - Vrancea

Năluca din Ciorăști, Satu Nou - Vrancea

Nu mă deranjează dacă îmi apare numele, chiar aș vrea să iasă la iveală, poate unele persoane care mă cunosc se vor încuraja să poată spune și ele una-alta despre aceste subiecte legate de întâmplările stranii din viața lor.

Mă numesc Gabi Boldeanu, sunt din București. Am copilărit mai mult la părinții tatălui meu, în Vrancea, comuna Ciorăști, sat Satu Nou. Prin anii 1996–1997, nu mai știu sigur. Eram puștan, aveam o gașcă de vreo 20 de băieți, mergeam în fiecare seară la diferite discoteci din comună (comuna e compusă din 7 sate). Noi eram cei mai golani, bătăuși, și cam pe atunci ne apucasem și de fumat și de șpriț.

În vacanța de Paște din acel an (v-am spus că nu îmi aduc aminte sigur), plecam din satul meu cu doi prieteni din gașcă, Dan și Andrei, către satul Ciorăști, la biserică, mergeam la Înviere. Cum pe atunci iluminatul era foarte sărac, pe timp de noapte erau doar 3–4 becuri în tot satul, unul era la intrarea în sat, unde era și o răscruce de drumuri. Ajungând la lumina becului, în întuneric, pe drumul din dreapta noastră, vedem o bătrână în haine gri (nu negre, roșii sau alte culori) – un gri opac. Vedeam că are basma, o haină sau cămașă și fustă, toate de aceeași culoare.

Eu spun: „Uite, o babă.”
Andrei, prietenul: „Dă-o în p... mea!”
Atunci Dan, celălalt prieten: „Bă, ești nebun? Cum să înjuri femeia?... Ne va spune bunicilor, ne facem de râs în tot satul că înjurăm femei pe drumul mare.”

Totuși, noi, așa golănași, aveam rușine și frică de cei bătrâni. Eu zic: „Hai să mergem repede, să nu vadă cine a fost” – și ieșim în întuneric, să ne pierdem urma. Mersul nostru era destul de grăbit, știind că acea persoană nu ne va putea ajunge.

La ieșirea din sat se face o mare răscruce de drumuri unde erau 4 fântâni – acolo toți sătenii, când plecau la câmp, adăpau caii. După ce treci de acea răscruce, intri pe un drum care nu era asfaltat, umbrit de duzi bătrâni care își unesc coroanele. Iar în nopțile de vară, cu lună plină, traseul pe sub ei era tare terifiant.

Mergând grăbiți, mă întorc să văd dacă ne-am distanțat de femeia cu pricina... când ea era cam la 50 de metri de noi... Atunci le spun băieților: „Hai mai repede, că ne ajunge și e vai de noi.” Alergând ușor, unul dintre prieteni, Andrei: „Dacă e baba care bântuie satul, de ne speriau bătrânii când stăteam pe șanț noaptea?”

(Asta era un fel de istorisire, sau noi o luam ca o sperietură din partea bunicilor, ca să nu mai stăm noaptea pe șanț la bancuri, semințe etc.)

Atunci am simțit cum părul s-a ridicat pe mâini și în cap. Fără să mă mai uit în spate, am început să fugim ca nebunii. (Țin să vă spun că jucam fotbal la echipa satului, deci nu se pune problema de condiție fizică.) Tot acest traseu din sat până la biserică are cam 3 km.

În drumul nostru era și o cale ferată, care vine de la Urziceni și merge spre Focșani și Iași. Alergând ca disperații, ne uitam în spate cum femeia era la aceeași distanță de noi. Treaba e că nu o vedeam mergând și nici nu îi vedeam picioarele... pur și simplu se apropia, fără să facă vreun efort, în comparație cu noi.

Eram speriați, ne tremurau picioarele de frică, de spaimă... La un moment dat, am intrat în satul Ciorăști (satul de reședință al comunei), în zona cum îi spuneam noi „la țigani”. Acolo era o intersecție.

Andrei spune: „Eu o iau la stânga, Dane, tu la dreapta, Găbiță, tu înainte și ne vedem în fața bisericii...”
Eu spun: „Nuuuu, dacă vine după mine? Sau după tine? Sau după tine, Daneee? Mergem împreună, ca până acum.”

Am mai alergat un kilometru. Femeia o vedeam cum se apropia, fără să se miște. Fața nu i-o vedeam, deci nu am vreo amintire cu ochi, față, nas sau altceva. Alergând spre marea intersecție unde trebuia să cotim la stânga, spre biserică, mai aveam 3–4 metri până ajungeam la asfalt. Îmi arunc privirea în spate – era la aceeași distanță de noi, cum fusese tot timpul de când apăruse.

Am călcat asfaltul. Mi-am întors capul – și în acea întoarcere, cred că au fost câteva fracțiuni de secundă – am zărit turla bisericii și crucea de pe ea. Iar când ne-am întors... nu mai era nimic. Pur și simplu a dispărut, de parcă nici n-ar fi fost acolo.

Am fugit direct în biserică, unde bunicul meu, Constantin Boldeanu, în fiecare noapte de Înviere mergea să taie pâine pentru anafură / Paștele care se dă la Învierea Domnului. Când ne-a zărit speriați:
— Ce e cu voi, mă golanilor, aici?

Noi mereu stăteam afară, fumam și făceam gălăgie la astfel de sărbători. Niciodată nu eram la slujbă. Eu îi răspund:
— Nimic, bre, stăm cu matale aici.

Toată slujba mă trăgea de mânecă:
— Sigur ai făcut ceva, de stai lângă mine nedezlipit...

După terminarea slujbei, dimineața, dăm să plecăm acasă. Bunicul meu mai mereu pleca cu calul și căruța. Înhămând calul, să mergem spre casă, spune:
— Spuneți drept acum, ce ați făcut, de niciunul din voi n-a plecat din biserică?

Și i-am povestit...

L-am văzut cum s-a schimbat la față și ne-a spus:
— Asta o știm și noi de la bătrânii satului... dar tot ca voi credeam că e o sperietură din partea lor. Poate un suflet rătăcit...

Ce a fost? Nici acum nu îmi dau seama...

Sursa: Gabi Boldeanu, Vrancea, culeasa in august 2025