Demonii din padurea Hoia Baciu

Demonii din padurea Hoia Baciu

Povestea este din anul 1989… înainte de Revoluție, și are legătură cu pădurea Hoia-Baciu.

Eram în ultima zi de an școlar, în clasa a noua. Dirigintelui i-a venit ideea să facem o excursie cu cortul prin țară, timp de 3 zile, cu clasa.
Eram 32 de elevi și am închiriat trei mașini, fiecare cu câte 12 locuri.

Mergând prin țară, am poposit la Cluj, pentru a face o pauză de două ore și să luăm prânzul la un restaurant... Roze, parcă se numea.
Ne-am așezat la mese – fiind mulți, vreo 23 de persoane – am ocupat aproape tot restaurantul. Nu era prea mare și mai erau doar câteva mese ocupate.

Se apropie un domn ospătar, cam de 40–45 de ani, să ne ia comanda. În timp ce ne lua comenzile, dirigintele a vorbit cu el și l-a întrebat dacă știe vreo pădure, deal sau poieniță unde s-ar putea pune cortul, că suntem în excursie.

Ospătarul ne-a dat câteva idei, dar ce era mai aproape era pădurea Hoia-Baciu. Așa că dirigintele a ales varianta asta: Hoia-Baciu.

Zis și făcut. Am terminat de mâncat, am plătit și am pornit spre pădure cu o hartă luată de la domnul ospătar. Menționez că restaurantul avea hărți la îndemână pentru turiști.

Am intrat în pădure și, în sfârșit, am ajuns într-un luminiș printre copaci. Am coborât cu toții, ne-am luat bagajele și am început să instalăm cele trei corturi mari.

Unii se pricepeau la montat corturi, alții adunam lemne de foc, ca să avem în jurul focului peste noapte – era destul de frig în pădure, chiar dacă era luna iunie.

Eu am mers cu câțiva colegi să adunăm lemne, nu prea departe de ceilalți. În acel moment am simțit că ceva sau cineva ne urmărea. Aveam un fior rece pe șira spinării.

O întreb pe colega de lângă mine dacă simte și ea ceva – priviri, frig – dar ea mi-a zis că nu, că mi s-o fi părut.

Am terminat de adunat câte un braț de lemne, unele groase, altele subțiri, și ne-am întors lângă ceilalți. Ne-am pregătit cu tot ce aveam la noi.

Așteptam să se lase seara, ca să aprindem focul. Între timp, unii jucau cărți, alții remi, alții citeau.

Uitasem complet de cei doi șoferi – ei plecaseră să caute o benzinărie, să alimenteze mașinile. Au ajuns fix când s-a lăsat întunericul, iar noi aprinseserăm focul.

Am făcut grătar și am mâncat câte puțin. Totul părea în regulă, dar eu eram neliniștită.

Se făcuse ora 23:45, după ceasul meu de mână (pe atunci nu erau telefoane sau tablete, doar un telefon mic al dirigintelui).
În timp ce colegii povesteau una-alta, am auzit niște zgomote în pădure. M-am speriat și i-am întrebat dacă au auzit și ei. Au zis că nu – că poate mi s-a părut.

Dar privirea mi-a rămas ațintită pe niște umbre printre copaci, în spatele colegilor care stăteau în fața mea.
Era cam 4 sau 5 siluete. Sinistre, negre, parcă aveau pelerine și ochi roșii…
Dar ce mi-a atras cel mai mult atenția era că nu mergeau pe pământ – parcă pluteau.

M-am înfricoșat atât de tare că mi s-a făcut rău. Eram albă ca varul, ziceau colegii. Mă întrebau ce am.

Tot ce am putut spune a fost că e ceva rău în pădure. Arătam spre copaci.
Ei nu vedeau nimic… dar umbrele acelea veneau spre noi.
Eu eram paralizată de spaimă. Nu știam cum să le explic.

Au ajuns în spatele colegilor din fața mea, iar doi dintre ei au țipat de durere: ceva îi zgâriase pe spate, îi atacase!

Atunci mi-a venit să zic Tatăl Nostru – abia mișcam buzele – și mi-am făcut cruce pe cerul gurii cu limba, nu știu de ce, dar așa mi-a venit.

Și atunci au dispărut "arătările".
Tot atunci m-am dezmeticit din paralizie.

Le-am spus că nu erau animale. Era ceva necurat. Nici colegii din jurul meu, nici dirigintele, nici șoferii nu văzuseră nimic.

Cei doi colegi aveau trei zgârieturi adânci, sângele le curgea.

Speriați, am stins focul cu apă din bidoane și ne-am urcat în mașini. Am plecat direct spre spital cu cei doi colegi răniți.

Șoferii știau unde e spitalul, că trecuseră pe acolo când fuseseră la benzinărie.

I-am dus la urgență. Era un medic de gardă. I-am povestit ce s-a întâmplat.

Medicul a rămas uimit. Eu fusesem singura care văzuse acele arătări.
Ne-a spus să nu mai mergem niciodată în acea pădure, că Hoia este bănuită de prezența unor spirite rele.

Mulți oameni au pățit ceva acolo.

A doua zi dimineață, dirigintele și câțiva băieți au mers cu un șofer să strângă lucrurile din pădure.

Menționez că celor doi colegi le-au rămas semnele – cicatrici urâte.

Toată viața nu vom uita acea excursie.
La fel și eu.

Sursa: s-a pastrat anonima, Comarnic, culeasa in iunie 2025