Sange grandoare si manie 1

Pretutindeni vede dușmani care îl pândesc. Oare draperia din dreapta nu ascunde un năimit cu pumnalul în mână? Oare apa din acel vas de cristal de pe măsuța de mahon nu e otrăvită? De multe ori a simțit că i s-a amânat moartea, fiind ignorat ca prin farmec de brutele ce își dispută imperiul lui. Brațul lui, deși acuma slăbit și tremurând este încă prelungirea brațului lui Dumnezeu. Obrajii îi sunt căzuți, părul albit. E un bătrân încovoiat de ani și de durere. Se târăște, din când în când, sprijinindu-se de draperiile de brocart ce despart palatul de înzăpezita Moscovă. În urmă cu puțin timp, se trezea din nou îngrozit de coșmarurile ce îi tulbură somnul. Aruncându-se în fața icoanelor, a jurat din nou că nu va mai aplica torturile, că îi va elibera pe cei închiși, va construi biserici și că își va împărți o parte din avere celor săraci. Dar cerul rămâne surd la vocea sa. Pașii îl îndreaptă spre camera muribundului țarevici..

În urmă cu patru zile, bătrânul și-a bătut nora atât de rău încât aceasta a avortat. Întors la palat, țareviciul de 27 de ani ia apărarea soției dar este bătut cu cruzime de către tatăl său iar într-un acces de furie acesta învârte deasupra capului lungul său baston cu vârf de fier iar tânărul se prăbușește cu tâmpla străpunsă.

Acuma țarul așteaptă, îngrozit, o minune care să-i redea viața fiului său cel mare, moștenitorul Imperiului Rusiei. Fața țareviciului, albă precum marmura, este acoperită de sărutările stângace ale țarului. Cu toate acestea, rugăciunile adresate Cerului de către Țar sunt în van. Î

Tulburarea lui atinge nebunia. În timpul nopților, acesta străbate palatul, cu brațele ridicate spre cer, căutându-și fiul pierdut. Cu greu este convins de către apropiați să se întoarcă în camera sa.n data de 19 noiembrie 1581, moștenitorul Rusiei moare din cauza febrei puternice. Ivan al IV-lea își strigă fiul precum o fiară, crezând, pentru o secundă, că îl va trezi din odihna veșnică. Țarul este doborât, are pieptul zguduit de spasme și rămâne lipit de cadavrul victimei sale. Este asasinul propriului său fiu dar și al moștenitorului tronului. În timpul slujbei de înmormântare, acesta gesticulează violent, se lovește de dalele de pe jos și de coșciug provocându-și singur răni adânci.

În ultimele momente de limpezime, Țarul Ivan al IV-lea cere să i se aducă o foaie pentru a nota numele tuturor celor uciși de mâna sa. Când cifra depășește 3000 de nume, țarul se rezeamă de spătarul scaunului și oftează; realizează că este imposibil de contabilizat tot sângele vărsat.

~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~~

٭٭٭

ivan

Anul 1530 avea să aducă în ținuturile înzăpezite ale Rusiei un monarh cum lumea nu mai întâlnise încă. Un diplomat de geniu, mistic, mânuitor neînfricat al condeiului și sabiei, Ivan al IV-lea este îndreptățit să fie numit „cel mare” sau „cel groaznic.”

Elena Glinskaia, a doua soție a marelui cneaz al Rusiei Vasili al III-lea, aduce pe lume un fiu voinic și gălăgios: Ivan. Cerul Kremlinului este cutremurat de un tunet, semn pe care ghicitorii Curții Regale l-au considerat unul norocos; băiatul avea să aibă parte de o domnie grandioasă. Curând, vestea nașterii prințului ajunge și la curtea hanului din Kazan iar acesta, aflând că Ivan avea deja doi dințișori crescuți de la mesagerii Moscovei, le transmite resemnat că „acest copil va fi un suveran al cărui nume va dăinui în istorie; cu un dinte ne va sfâșia pe noi, dușmanii săi, dar pe celălalt îl va înfige în voi, poporul lui.”

Elena, doi ani mai târziu, îl naște pe Iuri dar acesta va fi ușor de înlăturat deoarece nu avea capacitatea intelectuală îndeajuns de puternică.

După moartea neașteptată a lui Vasili al III-lea, în curtea regală începe un război groaznic între boieri, fiecare dintre aceștia fiind dornic să preia puterea. Înainte să moară, Vasili îl numește pe Ivan moștenitorul său dar dată fiind vârsta fragedă a acestuia (3 ani), locul îi va fi luat de Elena până va împlini 15 ani. Regenta este conștientă că este obligată să guverneze țara cu o mână și mai fermă decât o făcuse răposatul ei soț. Subit, regenta moare în 1538, boierii fiind siguri că aceasta a fost otrăvită. În toiul acestei mari furtuni politice, nimeni nu se ocupă de micuțul Ivan, care la vârsta de 8 ani a devenit orfan de ambii părinți. Boierii se acuză între ei și sunt nepăsători când vine vorba de viața celor doi prinți, Ivan și Iuri, considerându-i chiar o cantitate neglijabilă. Fără îndoială, boierii erau de părere că vor avea tot timpul necesar să scape de cei doi după ce își vor regla rivalitățile personale.

În această atmosferă presărată cu omoruri, otrăviri, spionare și violență, Ivan își face o viziune crudă despre viață, devenind asemenea unui animal de pradă, învrăjbit să își urmărească victimele și să se delecteze cu chinurile lor. Observând cum își ucid adulții semenii, acesta se pregătește schingiund animalele. E mai mult decât o distracție, este o ucenicie.[1] Chiar și așa, „o oroare difuză emană și îi va învălui deopotrivă pe călău și pe condamnat; iar dacă era întotdeauna pe punctul de a preschimba în milă umilirea la care era supus cel torturat, preschimba și violența legiuită a călăului în ticăloșie.”[2] Ivan ucide păsări și câini, se delectează cu fiecare stadiu a agoniei. Plânsul jalnic al animalelor trezește în el o nevoie ascunsă de răzbunare. Simte că în locul bietelor ființe măcelărite ar trebui să fie boierii de la curtea sa. În același timp lectura îl incită la scris, iubește limba rusă, așterne pe hârtie fraze fastuoase, propria-i voce îl umple de extaz iar oratoria îi era printre cele mai dragi activități.



[1] Henri Troyat, Ivan cel Groaznic, pag. 20, Ed. Corint, 2013.

[2] Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi. Nașterea închisorii, Ed. Paralela 45, 2005.

Un articol de Adriana Chivu