Fata vanduta diavolului de catre mama ei

Fata vândută diavolului de către mama ei

Acum o să vă relatez ceva ce mi-am adus aminte… de la răposata mea bunică.

Avea o verișoară – „nana Dida” îi spuneam noi, copiii – care purta o durere mare pe suflet. Era îmbrăcată mereu în negru și rar scotea câte o vorbă. Am întrebat-o pe bunica și ea mi-a spus motivul.

Rămăsese văduvă de tânără, cu doi copii – un băiat și o fată – și îi crescuse singură, cu greu. Munceau la câmp, la vie, peste tot. Băiatul, Marin, era mândria ei: harnic, frumos, liniștit… toate femeile din sat îl doreau ca ginere, dar el pusese ochii pe altă fată, dintr-un sat vecin.

Dida nu era prea încântată. Nu știa nimic despre fata aceea. Marin pleca des la ea, iar biata mamă îl aștepta cu grijă. Venise toamna, se întuneca devreme.

Despre fată nu aflase mare lucru, decât că mama ei era văduvă și se aciuase în acel sat, nu se știe de unde. Moștenise o casă într-un cătun mai depărtat și nu lăsau pe nimeni să intre în curte. Nu se vizitau cu nimeni, iar gurile satului spuneau că în acea casă se petreceau lucruri ciudate.

Nu aveau pomi în curte, doar pământ bătătorit. Nici animale, doar un motan mare, negru și fioros.
Fata era frumoasă, dar… o frumusețe stranie. Cât despre maică-sa, Dochita, nimeni nu-i văzuse chipul.

În acea seară de joi, Marin a înhămat calul și i-a spus mamei sale că pleacă la Nina – așa o chema pe fată. Mama ar fi vrut să îl oprească, avea sufletul neliniștit, dar el nu a ascultat. Dus a fost.

Ajuns la mândră, au stat de vorbă. El vorbea mai mult, dar ciudat era că mama fetei îi tot spunea: „Hai, gata… este timpul”, însă ei nu prea ascultau. Până când motanul a sărit pe Marin, mușcându-l până la sânge. Urla fioros, iar calul fornăia neliniștit.

Cerul se făcuse negru, iar fata, speriată, i-a spus: „Du-te, Marine… fugi, încalecă și pleacă!”

Marin, fără explicații, a plecat. Calul era și el mușcat, însângerat și avea răni adânci.

Nu se știe cum, nimeni nu a aflat vreodată, dar spre dimineață calul a ajuns la poarta casei, cu Marin căzut din șa și târât. Corpul, fața, mâinile erau carne vie, de nerecunoscut. Un picior îi rămăsese încă în scară.

Dida a ieșit urlând, a chemat vecinii și l-au băgat pe Marin în casă, dar era inconștient. Au chemat felcerul, care locuia la trei case distanță. L-au curățat, bandajat, dar nu i-au dat șanse de supraviețuire.

Zăcea bietul băiat, bandajat, iar când venea să-l curețe, se luau bucăți de piele de pe față. Un chin pentru mamă și pentru sora lui. Nu înțelegeau ce se întâmplase în acea noapte. Calul era și el rănit, ca și cum cineva îl biciuise cu putere.

Zilele treceau… și într-un moment – ultimul – de luciditate, Marin a spus doar atât: „Era necuratul… nu motanul.”

A mai zăcut cam o săptămână și a murit, spre marea durere a mamei. L-au îngropat creștinește, iar calul a venit la sicriu și și-a plecat capul peste Marin, ca un omagiu plin de durere.

Se spune că nici rănile calului nu se vindecau, oricât s-au străduit toți. Ziua trecea, iar noaptea sângerau.

După ceva timp, Dida a luat-o pe bunica mea (era tânără atunci, avea vreo 40 de ani) și au plecat către acel sat, să vadă ce a fost, cum s-a întâmplat. Dar nu au găsit pe nimeni. Curtea goală, casa fără geamuri – le spărsese vântul sau cine știe –, ograda pustie, nici țipenie de om.

Nu au avut curaj să intre în casă, așa că au plecat spre casă.

Mulți ani, Dida a zăcut. Nu vorbea, nu mânca. Veterinarul a sugerat să-l împuște pe bietul cal – ajunsese de nerecunoscut.

După ani și ani, s-a aflat că mama fetei aceleia umbla cu necuratul și îi promisese fata. Iar când venea el, nu trebuia să fie nimeni acolo.

Ce s-a mai întâmplat, nimeni nu a știut vreodată. Marin a rămas o amintire dureroasă.

Peste câțiva ani, a plecat și biata Dida la cer. Dar până să plece, îl chema pe Marin și îl întreba: „Spune tu la mama ta… ce ți s-a întâmplat…”

A plecat cu această întrebare pe buze, cu acea mare durere în suflet.

Sursa: Doina Coman, Piatra Neamț, culeasa in iulie 2025