Ceva a trecut din vis in realitate

Ceva a trecut din vis în realitate
Totul a început în urmă cu șapte ani, la un an după divorț. Căsnicia mea fusese un tablou pictat cu grijă, cu momente de fericire, planuri pentru viitor și o dragoste care părea de neclintit. Dar el a plecat. Fără prea multe explicații, fără o privire înapoi. A lăsat în urmă o casă goală, un fiu de 14 ani care nu înțelegea de ce tatăl lui nu mai e acolo și pe mine, o femeie sfâșiată între durere și nevoia de a ține totul laolaltă. Durerea era ca o rană care nu se închidea, fiecare amintire a vieții noastre împreună era un cuțit care săpa mai adânc. Mă trezeam noaptea cu lacrimi uscate pe obraji, întrebându-mă ce am greșit, de ce nu am fost de ajuns. Dar nu aveam timp să mă pierd în durere. Facturile se adunau, banca suna neîncetat, iar fiul meu avea nevoie de mine să fiu stâlpul care nu se clatină. Am luat un al doilea job. Diminețile începeau la 5, serile se terminau uneori după miezul nopții. Corpul meu ceda, mintea mea se sfărâma sub greutatea grijilor. Eram o umbră care se târa prin viață, încercând să zâmbesc pentru fiul meu. El era singurul meu refugiu. Un băiat sensibil, cu o minte ca un foc de artificii. Îi plăcea să cânte la pian, să picteze, dar desenul era pasiunea lui adevărată. Avea un talent rar...portretele lui păreau atat de reale, iar peisajele lui te făceau să simți vântul sau mirosul pământului ud. Îl priveam desenând și pentru o clipă, uitam de haosul din jur. Dar haosul nu uita de mine.

Apoi au început coșmarurile. La început, erau doar umbre vagi, un sentiment de neliniște care mă trezea cu inima bătând. Dar, cu timpul, au devenit mai clare, mai reale. În fiecare noapte, ea era acolo. O siluetă care plutea într-un nor de scrum viu, ca și cum cenușa ar fi avut viață proprie, pulsând în jurul ei. Părul ei era un ghem de sârme ruginite, încurcate în sânge uscat. Ochii...prea mari, prea albi, ca două gropi goale săpate în fața ei. Nu clipeau. Mă fixau cu o ură care nu aparținea lumii noastre, o ură care părea să vină din alt tărâm, din alt timp. Dar cel mai rău era zâmbetul. Gura ei era un hău. Se întindea nefiresc, până aproape de urechi, plină de dinți subțiri, strâmbi, ca niște ace de gheață înfipte în gingii negre. Nu erau dinți făcuți să mestece...erau făcuți să sfâșie, să rupă, să devoreze. Fiecare respirație a ei era un urlet înăbușit, ca un vaiet care răzbate de sub pământ. Și totuși, gura aceea se mișca. Înghițea ceva. Nu mâncare. Nu carne. Înghițea amintiri. Simțeam cum îmi dispare copilăria...râsul mamei, mirosul de iarbă udă, gustul prăjiturilor de duminică. Totul se dizolva în neant, furat de gura aceea blestemată. Vorbea fără sunet. Buzele ei se mișcau, formând cuvinte pe care le simțeam mai degrabă decât le auzeam: „Tu m-ai visat. Acum e rândul meu să te visez pe tine.” Încercam să fug, dar picioarele mele nu mai existau. Eram prinsă în greutatea privirii ei, care mi se înfigea în suflet ca un cârlig. Râsetul ei îmi umplea urechile, un sunet care nu era râs, ci o promisiune. O amenințare. Mă trezeam țipând, cu pielea udă de sudoare, dar întunericul nu dispărea. O dată, când m-am trezit, camera era scăldată în lumină. Am crezut că e dimineață. Dar ea era acolo. În oglindă. Zâmbea. Aceeași gură, aceiași dinți, aceeași promisiune nerostită. Ziua devenea la fel de grea ca noaptea. Eram obosită, ruptă, dar continuam. Pentru el. Pentru fiul meu. Încercam să ascund cearcănele, coșmarurile, frica. Dar frica nu dispărea. Simțeam că ceva mă urmărește, că ochii aceia nu mă părăsesc niciodată. Într-o zi, am cedat.

Mi-am luat liber de la muncă...simțeam că, dacă mai trag de mine, o să mă rup de tot. Am decis să fac curățenie în casă, să alung gândurile negre cu muncă fizică. Am spălat, am șters praful, am aranjat. Apoi am ajuns în camera fiului meu. Camera lui era un haos organizat...pânze, creioane, foi împrăștiate peste tot. Am zâmbit, gândindu-mă la el, la felul în care desenele lui par să ascundă o poveste. Am început să strâng, să pun totul in ordine. Atunci am găsit jurnalul. Era ascuns sub o grămadă de schițe, legat cu o sfoară subțire. Curiozitatea m-a împins să-l deschid. Știam că nu e corect, dar eram mama lui. Voiam să știu ce e în sufletul lui, ce nu-mi spune. Primele pagini erau pline de desene obișnuite...copaci, flori, portrete ale unor oameni pe care nu-i cunoșteam. Dar, pe măsură ce dădeam paginile, inima mi s-a oprit. La fiecare câteva pagini, era ea. Silueta din coșmarurile mele. Părul ca sârmele însângerate, ochii goi, gura aceea...desenată cu atâta precizie încât părea vie pe hârtie. Dinții aceia, zâmbetul acela. Era ea, până la cel mai mic detaliu. Am simțit cum sângele îmi fuge din obraji. Mâinile îmi tremurau când am închis jurnalul. L-am așteptat să vină acasă. Când a intrat, l-am întrebat, cu vocea sugrumată de groază: „De unde ai desenat asta?” A ridicat din umeri, cu ochii lui mari și sinceri. „Nu știu. Am simțit să desenez așa.” A spus-o simplu, ca și cum ar fi desenat un copac sau un apus. Dar eu știam. Știam că nu e doar un desen. Era mai mult. Era ea. Am chemat preoți. Au venit, au binecuvântat casa, au stropit cu apă sfințită fiecare colț. Au spus rugăciuni care răsunau în pereți. Coșmarurile au încetat. Dar liniștea nu e adevărată. În fiecare noapte, când închid ochii, mă aștept s-o văd. Să-i aud râsetul. Să-i simt ochii. Nu știu ce a fost. Nu știu de ce a venit. Dar știu un lucru: ea nu a plecat cu adevărat. E undeva, așteptând.