Eu sunt Halloween

Eu sunt Halloween



Halloween-ul este momentul meu salvator – acea noapte din an în care pot ieși afară fără mască. Nu vreau să sune ca și cum aș petrece tot anul așteptând această zi, doar numarand orele cu anticipare. Aș vrea să spun că am si alte interese, că sunt capabil să fiu captivat de o activitate umană, încât chiar uit de ziua în care pot fi cu adevărat eu însumi.

Dar… ar fi o minciună. Mă gândesc mereu la treizeci și unu octombrie, acea noapte glorioasă în care pot ieși în aerul rece și aproape – doar aproape – să mă simt uman.

Ultimul Halloween a fost probabil preferatul meu.

Ziua mea preferată nu a fost la fel de când această zonă a devenit ocupată, de când ființele umane cu pielea lor caldă și cu mințile lor inocente au început să construiască locuințe în granițele imaginare ale a ceea ce a fost cândva al meu.

Pe atunci, ceea ce eu numeam pur și simplu Ziua Mea, avea loc o dată pe an, in 23 octombrie. O zi de mare putere, când pereții dintre real și supranatural devin subțiri și maleabili. Răul a fost lansat în lume in ziua asta. O fiară nebună, înfometată de putere, a reușit să-și condamne întreaga specie în acea zi, cu multe sute de ani în urmă. De multe ori mă întreb cum ar fi putut fi lumea dacă nu s-ar fi intamplat asta. Dar este irelevant, ajung să-mi spun mereu, pentru că nu aș exista.

Cand eram singur aici, mă strecuram la suprafață și mă bucuram de putere, pe măsură ce mi se alăturau alti prieteni ai noptii. Ma plimbam, fără țintă și fără direcție.

Când oamenii au venit aici, mi-au speriat prietenii. Si nu au venit singuri – și-au adus puterea cea mai tulburătoare și cea mai rea dintre toate: puterea negării. Prin negarea lor umană, ei sunt capabili să ne privească direct în ochi și să ne informeze că nu existăm.

Prietenii mei erau îngroziți de darul oamenilor. Ei credeau că noua, ca agenți ai supranaturalului, nu ni se va permite să existam pe acest plan mortal fără acordul ființelor umane. Fără credința lor, am dispărea, vom deveni nimic. Așa că au fugit. Si-au părăsit casa și s-au dus să găsească o lume nouă, în care oamenii erau puțini sau inexistenți, în care puteau să se expună o dată pe an, savurându-și puterile fără interferența celor care îi pot distruge.

Au crezut că sunt un prost pentru că am rămas, pentru că am revendicat acest pământ ca al meu. Nu sunt un prost; știu că oamenii îmi conduc lumea acum, stiu că am fost redus la o umbră, dar nu mi-am abandonat casa.

În urmă cu mulți ani, primii oameni au venit să se stabilească în casa mea. Ei și-au construit locuinta inconfortabil de aproape de a mea. I-am privit cum lucrau, rămânând ascuns sub pământ, minunându-mă de progresul speciei lor.

Ziua mea a venit la o lună după ce au fost stabiliți primii oameni.

Am așteptat. Am urmărit locuința umană până când toate ferestrele s-au întunecat și, in cele din urmă, mi-am părăsit casa și am început să merg, cu destinatie necunoscuta, dar departe de casă. Trebuia să simt extazul pur de a fi mai aproape ca oricând de unirea a două lumi … ,dar ceea ce simțeam nu era nimic.

Nu era nimic în aer, nimic nu se deplasa dincolo de spectrul lumii fizice. Am simțit noaptea rece mangaindu-mă pe piele, dar nimeni nu zbura prin aer să mă salute, nimeni nu se târa de sub pământ ca să-mi ureze o zi fericita.

M-am întors acasă în acea noapte, descurajat și plin de regret. Mă simțeam de parcă aș fi eșuat, de parcă ceva ce făcusem m-ar fi împiedicat să mă bucur de această zi odinioară glorioasă.

Și poate că făcusem o greșeală. Poate că ar fi trebuit să-mi urmez prietenii, departe de acest pământ acum pătat, într-o lume neatinsă în care oamenii nu erau altceva decât o legendă inofensivă.

Cu nimic altceva decât regret și dezamăgire în mine, am adormit.

M-a trezit un sunet pe care îl știam, dar nu eram obișnuit să aud: râsul copiilor. Se jucau deasupra casei mele. I-am urmărit, atent să rămân invizibil pentru ochii lor nevinovați. Ceea ce am văzut m-a încurcat.

Erau doi copii. Ii mai văzusem, bineînțeles, locuiau în casa umană, cu cei doi adulți care presupuneam că sunt părinții lor. Fata și băiatul se mai jucaseră afară, adesea foarte aproape de casa mea , dar niciodată nu ii văzusem îmbrăcati într-un mod atât de excentric.

Fetița purta o rochie complet neagră, cu mâneci care atârnau pe lângă mâinile ei mici. O pălărie neagră se așeza pe capul ei, cu vârful ascuțit ca ciocul unei ciori. Băiatul avea un costum elegant, din material negru strălucitor, completat cu o vestă roșie și o pelerină curgătoare. Am recunoscut ținuta ca fiind asemănătoare cu cea a oamenilor pe care îi cunoșteam cu multe secole mai devreme, dar motivul pentru care ar fi imbracat garderoba strămoșilor morți era dincolo de puterea mea de intelegere.

Hainele lor erau neobișnuite, da, dar fețele lor m-au nedumerit cel mai mult. Fața fetei fusese pictată într-o culoare verde aprins. Linii întunecate fuseseră adăugate, făcându-i fața netedă să pară încrețită și batrana. Fața băiatului fusese vopsită în alb, cu două linii roșii care îi curgeau pe bărbie. Când a deschis gura să râdă, am văzut că doi dintre dinții lui păreau să fi crescut și sa se fi ascuțit.

I-am urmărit câteva minute jucandu-se în iarba mea. Când umbrele s-au lungit, copiii au fost chemați înăuntru. Încă confuz, am încercat să mă uit prin ferestrele lor luminate, sperând să apară o explicație. Dar când soarele a răsărit a doua zi, copiii au revenit la normal.

Am continuat să urmăresc familia umană în anul următor și am fost alarmat când i-am văzut construind mai multe case. M-am gândit să-mi abandonez casa, așa cum făcuseră toți prietenii mei; dar știam că nu așa trebuia. În schimb, am privit casele crescând ca buruienile, am urmărit cum iarba mea era pavată și căruțele fără cal înlocuiau masinile ca mijloc principal de transport.

Construcția cartierului a continuat câțiva ani și am urmărit oamenii, intrigat. În fiecare 23 octombrie, îmi părăseam casa după căderea nopții și mă plimbam prin ceea ce rămăsese din câmpul meu cu iarbă. Nimeni nu s-a întors la mine, niciunul dintre prietenii mei nu s-a întors să-și recunoască greșeala. Nu am mai simțit niciodată aceeași goană electrică care definise odată Ziua Mea.

Am fost în mod înțeles devastat când am ajuns să accept că acest fior, această euforie atotcuprinzătoare, era acum dincolo de atingerea mea. Și totuși, odată cu trecerea anilor, m-am trezit cu interese noi: privirea oamenilor, ascultarea conversațiilor lor, urmărirea înaintării lor pe măsură ce căminul meu odinioară ierbos devenea un cartier.

Găseam o mare plăcere să mă uit la oameni; dar a aparut un alt interes al meu, o altă întrebare continuă care m-a ținut captivat aproape toate momentele mele de veghe. Era misterul zilei de 31 octombrie.

Aflasem că oamenii sărbătoreau douăzeci și trei octombrie la fel ca noi. Organizau adunări, sărbătorind forțele paranormale despre care nu știau că există. Uneori, auzisem eu, chiar se îmbrăcau, se deghizau în costume menite să-și îngrozească prietenii. Sărbătoarea umana a Zilei Mele fusese cumva schimbata, așa că nu mai avea loc în ziua puternică, ci opt zile mai târziu. Schimbarea zilei era o idee buna, m-am gandit; nu ar fi fost prudent daca oamenii naivi și-ar fi batut joc de supranatural într-o zi atât de importantă.

Ziua mea a venit și a trecut de multe ori, până când, intr-un an, nu mi-am mai părăsit casa. Eram atât de prins să privesc oamenii din interiorul casei mele, încât nici nu-mi mai aminteam semnificația acelei zile. Când în cele din urmă mi-am dat seama de greșeala mea, am fost șocat să descopăr că nu-mi pasa. Urmărirea oamenilor devenise prioritatea mea.

In acea zi, am început să mă întreb dacă nu există o cale de a învia gloria Zilei Mele. Aflasem de-a lungul mai multor decenii că douăzeci și trei octombrie fusese uitată în această parte a lumii, că puterea sa nu era suficientă pentru a mă înălța; si m-am gândit ca poate treizeci și unu octombrie ar fi funcționat.

În cele din urmă, am ajuns să cunosc această zi drept Halloween. Oamenii credeau că este o sărbătoare străveche legată de religiile lor.

În fiecare an, înainte de 31 octombrie, încercam să mă conving că acela era momentul meu, că mă voi strecura de sub casa mea și mă voi bucura de fericirea totală a Zilei Mele pentru prima dată în ultimele decenii.

Nu am fost niciodată indeajuns convins de propriile mele gânduri și am rămas mereu singur în vizuina mea subterană.

Dar, în cele din urmă, cu doar trei ani în urmă, am făcut-o.

Era noaptea zilei de treizeci și unu. Știam că mai era mai puțin de o oră înainte ca ziua să se termine și noiembrie sa înceapa; ar fi urmat inca un an de dezamăgire.

Nu eram rational când m-am târât afara din vizuina mea; nimic nu era în conștiința mea decât instinctul, impulsul atotputernic, care îmi comandau gândurile și mă obligau să acționez în cele din urmă.

Înainte să înțeleg ce făcusem, am stat pe iarba de deasupra casei mele, becurile din cartier iluminând toate casele umane.

Eram socat. De când se construse prima așezare umană pe câmpul meu, nu mai ieșisem o dată în aer liber decât în ​​douăzeci și trei. Totuși, iată-mă, stând în întuneric, cu picioarele umede în iarbă, aproape ca și când aș fi eu însumi o ființă umană.

Nu pot spune ce m-a posedat pentru a merge mai departe; fiecare instinct din corpul meu imi spunea să fug, să fug și să mă ascund într-un loc îndepărtat, fără oameni care să-mi nege existența. Dar am continuat să mă mișc, cumva, picioarele mele propulsându-mă pe pământ până când iarba umedă a devenit pavaj.

Cartierul era lipsit de oameni. Lumini erau aprinse în multe dintre case, dar dacă cineva mă vedea mergând încet pe stradă, nu părea să-i pese.

Când eram aproape la jumătatea drumului principal, am observat ceva care se târa de-a lungul uneia dintre case: o mișcare, deși fără formă solidă. M-am întrebat pentru un singur moment delirant dacă poate unul dintre prietenii mei s-a întors să descopere cu mine puterile ascunse ale zilei de treizeci și unu.

Dar nu, din păcate, am realizat curând că mișcarea nu era altceva decât o umbră. Când băiețelul a venit după colț, am înghețat îngrozit. Stăteam în mijlocul străzii, luminile electrice bătând pe pielea mea; nu exista nicio modalitate de conceput ca omul mic să nu mă vadă.

Nu era același băiat pe care-l văzusem îmbrăcat în vampir cu ani în urmă. Acesta avea pielea mai închisă la culoare și purta un costum similar cu îmbrăcămintea mea.

Când m-a văzut, fața lui s-a strambat. Nu părea temator; de fapt, el părea să mă gândească în ansamblu, ca și cum ar fi întrebat dacă conceptul său despre lume îmi va permite sau nu să exist.

Am rămas în mijlocul străzii, neclintit, în timp ce băiatul se apropia. A aruncat o privire în ambele sensuri înainte de a ieși de pe trotuar, oprindu-se în cele din urmă chiar în fața mea. În mână avea o imitație plastică a unui dovleac.

-Salut, spuse el.

– Salut, i-am răspuns.

-Ce ar trebui să fii?, a întrebat el, întinzându-și gâtul incomod, departe, ca sa-mi observe fața.

Cum de nu-i era frică, ma întrebam. Cum putea el, un om nevinovat, să se uite la mine, o creatură de dincolo de ideea sa neînsemnată de creație și să nu simtă nici cel mai mic tremur de îngrijorare?

-Ei bine, sunt vecinul tău, i-am spus.

-Nu. Ce este costumul tău, a corectat băiatul, încruntându-se la mine.

-Costumul meu?, am repetat. Eram într-o confuzie totală în ceea ce privea intrebarea băiatului.

-Da, a spus el. Cine ar trebui să fii de Halloween?

Ajunsesem în sfârșit să înțeleg: mă confruntam direct cu puterea de a nega a omului.

Apoi a izbucnit teroarea. Dacă urma să mor? După toate aceste secole, dacă urma sa dispar din existență doar pentru că un băiețel nu mă putea înțelege? Trebuia să-l încurajez, să-l fac să creadă că sunt un fel de om patetic, căutând bomboane.

-Iată, spuse băiatul, bagandu-și mâna în dovleacul său. Se pare că nu ai primit prea multe bomboane.

Am luat bucata în mână, privind pe eticheta de plastic. Snickers, spunea. Nu știam ce este Snickers.

-Îl vrei?, m-a intrebat băiatul. Dacă nu, il voi lua înapoi.

-Îl vreau, am insistat, strecurând în grabă bomboana în gura.

-Nu trebuie să mănânci învelișul!, a strigat băiatul, de parcă aș fi făcut ceva foarte rau. Era atât de jalnic, credeam. Viziunea sa asupra creației fusese redusă la acest singur cartier și la ceea ce nu avea voie să mănânce.

-Nu-mi spune tu mie ce nu ar trebui să fac, am strigat inapoi.

Băiatul a făcut un pas înapoi și pentru prima dată am înregistrat frica în expresia lui.

– Nu mi-ai spus ce esti de Halloween, am mârâit.

-A, murmură băiatul, încă ridicându-și gâtul. Sunt,… sunt un zombie.

-Un zombie, am repetat, simțind cuvântul în jur pe limba mea. Bomboana se lipise de dinți și continua să-mi umple gura cu gustul său dulce. Nu-mi placea. Ce este un… zombie?, am intrebat.

Băiatul a făcut încă un pas înapoi, expresia lui crescând un alt grad de frică. Am simțit că o parte din el, o minunăție mică a ființei sale, a înțeles că nu sunt de-ai lui.

-Este ca un mort care revine la viață, a explicat băiatul, cu o voce usor tremuranda.

-Trebuie să recunosc că nu sunt familiarizat cu o astfel de creatură, am meditat. Limba mea a continuat să sape in bomboana solidificata pe dintii mei.

-Nu sunt reali, a spus băiatul.

-Nu sunt reali, zici? M-am uitat fix la el. Ghearele de pe mâna stângă imi băteau absent peste picior. Și ce este real?, am întrebat. În ce fel de monștri crezi?

-Nu cred în monștri, a spus băiatul. Nu mai sunt un copil. A mai făcut un pas înapoi. Dovleacul fals i-a plesnit genunchiul.

-Bineînțeles că nu ești copil, i-am răspuns, începând să mă aplec înainte. Picioarele mele au rămas staționare în timp ce mă aplecam din talie. Dar ești sigur că nu există monștri?, am întrebat.

-Da…, s-a bâlbâit el. De data aceasta, el nu s-a mișcat; a privit cum mă aplec înainte, jumătatea mea superioară punând capăt spațiului dintre noi. Dacă a crezut, într-o adâncitură absentă a minții sale, că parcă cresc din ce în ce mai mare, atunci avea perfectă dreptate.

-Dar există întotdeauna monștri, am continuat. Poate crezi că nu există. Poți să închizi lumina dormitorului și să-ti spui că nu se ascunde nimic în dulapul tau, dar, trebuie sa-ti spun,te înșeli.

Băiatul nu a spus nimic. Se uita fix la mine, cu frică și sfidare pe fața lui tânără. A rămas în picioare în timp ce ochii mei negri se uitau în el, trecând peste carnea și oasele lui, până acolo unde sufletul său nevinovat zăcea prins într-un trup muritor, implorând să fie lăsat să iasă și să se alăture mie în ospățul meu etern.

I-am permis băiatului să facă câteva observații înainte să-i smulg capul de pe umeri.

Nu mă vor uita, m-am gândit in timp ce îl duceam pe băiat în casa mea. Nu mă vor uita, nici acum, niciodată.

Am înțeles în sfârșit. Prietenii mei greșiseră la urma urmei: negarea umană nu trebuia să fie de temut, ci să fie combătută. Era treaba mea și a tuturor celorlalți ca mine, să împing limitele minții umane, forțându-i să gândească explicații noi și ridicole până nu mai rămanea decât să recunoască adevărul: monștrii există.

Mintea umană este un loc sucit, deranjant. Mi-am dat seama de asta în timp ce mă ghemuiam în întunericul casei mele, rupând carnea băiețelului cu dinții goi. Oamenii s-ar minți singuri, toți pentru a pretinde că nu existăm; totuși, în același timp, si-ar dedica o întreagă zi să interpreteze jalnicile descrieri despre noi, pretinzând că sunt9 noi doar pentru distracție ieftină. În adâncul lor, credeau. Fiecare din ei credea.

In acea noapte de Halloween, am simțit primele șoapte ale vechiului extaz care definise odată Ziua Mea. Atunci, când sugeam măduva din oasele băiețelului, am știut că Halloween-ul și Ziua Mea devenisera una.

Anul următor, am fost pregătit.

După dispariția băiețelului, mai multe familii au părăsit orașul; ei au fost înlocuiți de alții, care, la rândul lor, au adus mai mulți și, în cele din urmă, uciderea mea impulsivă a avut ca efect aducerea mai multor case pe câmpul meu cândva ierbos. Spre marea mea enervare, una dintre aceste case a fost construită direct deasupra mea.

Am avut gândul să mă evacuez înainte de începerea construcției. M-am ascuns departe, cu grijă să nu fiu văzut de ochii omului. Aceasta era o alta dintre numeroasele lor ipocrizii: o mască înfricoșătoare trebuia lăudată de Halloween, dar demonizată în fiecare altă zi a anului.

Când casa a fost terminată, m-am întors în vizuina mea. Ticăloșii umani îmi înlocuiseră pereții, podeaua, tavanul, cu substanțe dure și reci pe care știam că nu le voi găsi niciodată atrăgătoare. Casa mea fusese distrusă și m-am gândit pe scurt să-mi construiesc una nouă, pe un pământ mai departe de oraș, dar daca prietenii mei nu reușiseră să mă ia de acasă, niciun om nu putea.

De atunci am rămas la subsol. Oamenii care locuiesc în casa mea nu coboară niciodată pe scările de lemn, cu excepția cazului în care verifică cuptorul. In rara zi în care unul dintre ei își face apariția, stau bine ascuns în umbră.

Abia în Halloweenul trecut am fost văzut de un număr mare de oameni. Nu fusesem pana atunci văzut de nici un ochi uman, cu excepția ochilor băiețelului.

Când soarele a apus în noaptea de treizeci și unu, copiii au părăsit casele pentru a rătăci pe străzi. Unii dintre ei erau îmbrăcați în uniformele viu colorate ale eroilor culturii populare; alții își păstraseră tradițiile, îmbrăcându-se ca niște monștri ai folclorului, care să aducă frică impresionabililor lor frați mai mici.

Înainte de a-mi face mișcarea, am petrecut ceva timp urmărind copiii prin fereastra subsolului. Mi s-au părut cu toții atât de fericiți, atât de pregatiti să nege existența poporului meu, dar atât de grabiti să ne poarte fețele.

Era o sabie cu două tăișuri, mi-am dat seama doar în acel moment. Negarea umană ne împiedica să fim ceea ce am fost odată. Cu toate acestea, fascinația lor pentru supranatural, obsesia lor pentru o lume pe care nu o cred existenta, ne permite să rămânem așa cum suntem.

Negarea este dușmanul nostru; frica este aliatul nostru. Atâta timp cât ființele umane se tem de întuneric, atâta timp cât creează monștri vii din imaginațiile îmbibate de teroare, voi avea putere.

Când am fost sigur că toți copiii din oraș erau afară, m-am strecurat în tăcere prin fereastra subsolului.

Când am ieșit în stradă, copiii s-au întors să se uite. Unii au strigat surprinși, alții au ramas tacuti de frică. Dar fiecare pereche de ochi tineri era atintita asupra străinului înalt și subțire din mijlocul lor.

Când am ajuns în centrul străzii, in locul in care murise prietenul lor cu un an mai devreme, am ridicat brațele către ceruri.

„Halloween fericit, tuturor!” Am strigat plangand. Vocea mea a răsunat pe toata strada.

Copiii păreau ușurați și si-au reluat conversațiile normale. Niste mici vrajitoare s-au repezit lângă mine, strângându-și dovleceii. Un vârcolac a fugit spre cealaltă parte a străzii, trecând pe acolo cu amândoi ochii ațintiți cu atenție asupra formei mele.

Îmi doream Halloween. Asta, nu douăzeci și trei octombrie, era adevărata zi a puterii: nu o aniversare prostească a trecutului rău, ci o sărbătoare bazată în întregime pe frică, sărbătorită pe tot globul.

Pentru prima dată în mulți, mulți ani, simteam fiorul crescând în sufletul meu. Simteam euforia care fusese odată însoțită de figuri fantomatice călărind prin noapte. Stiam că Halloween-ul era Ziua Mea de acum.

Încet, am făcut un pas înainte. O mulțime de copii m-au înconjurat, toți bâlbâind și râzând de entuziasm. Nu am acordat nici o atenție cuvintelor lor. În schimb, mi-am întins brațele, lăsând vârfurile degetelor să se perie de fiecare copil care trecea.

Ii simțeam. Dincolo de atingerea fizică, le-am putut simți emoția, plăcerea; dar cel mai important, îngropata adânc în partea minții lor care forța maturitatea să înflorească, frica lor. Toți se temeau, la un anumit nivel. Pentru ce mai sunt bune ființele umane, decât să se teamă și să nege că le este frică?

Poate că unii dintre rezidenții adulți din orașul meu s-au întrebat de unde venise bărbatul înalt în masca hidoasă. Poate că unii dintre ei, în cele mai îndepărtate părți ale gândurilor lor conștiente, s-au întrebat dacă am vreo legătură cu copilul care dispăruse cu un an înainte.

Sper că au făcut-o. Sper că au stat la ferestrele lor, urmărindu-mă, intrebandu-se dacă devin sau nu paranoici, deliranți, punand întrebările fără răspuns care îl urmărisera pe băiat până in mormântul său.

Și mai sper ca oriunde s-ar afla vechii mei prieteni pe harta lumii lor lipsită de oameni, sper că nu vor mai fi niciodată fericiți. Sper să nu simtă niciodată strălucitoarele artificii de plăcere pe care le împărtășeam în fiecare douăzeci și trei octombrie. Sper că nu vor afla niciodată că adevărata fericire nemuritoare este la doar opt zile distanță.

Mai presus de toate, sper că rasa umană va continua să crească. Sper să înflorească, fiecare dintre ei bucurându-se de vieți lungi și terifiante. Sper sa aiba toti copii, iar copiii lor alti copii. Sper că fiecare nouă generație va invata adevăratul sens al fricii.

Eu sunt adevăratul sens al fricii.

Prietenii mei credeau că oamenii sunt incapabili să se teamă. Dar ei se temeau de oameni și de puterea pe care o dețin. Le era teamă că orice muritor din carne și oase ar putea pur și simplu să-si dorească să ne stearga din existență. Și poate că ar putea. Dar nu cu mine aici. Nu cu mine, ascunzându-mă în umbră. Nu cu mine, pândind în spatele fiecărui colț, așteptând sa lovesc când frica lor atinge punctul culminant. Manipularea este jocul meu, iar teroarea este drogul meu.