Calul alb

În satul bunicii există tradiția ca înainte de a îngropa cadavrul, să se descânte la capătul sicriului și un cal alb să sară peste acesta, pentru a-i aduce pace sufletului. Tradiția decurgea bine iar satul era liniștit; asta până la moartea primarului. Era un om cumsecade și iubit de tot satul.

În ziua în care a murit, îmi amintesc că satul începuse să se agite. Liniștea între localnici părea să fie o legendă. Conform tradiției, calul trebuia să sară peste sicriu, dar nu și de data asta. Calul s-a speriat așa de tare încât a fugit și s-a înecat în râu. Preotul speriat a cerut să se închidă sicriul și să bată capacul în cuie de argint. Dar problema nu de rezolvase...

În fiecare zi, la ora 3 dimineața, din mormântul primarului de auzeau țipete și sunete înspăimântătoare care terorizau satul.

După aproape 2 luni soția îl dezgroapă. Spre surprinderea ei reposatul ei soț nu mai era așezat în poziția inițială cu brațele pe piept, ci pe burtă cu mâinile pe lângă corp. Soția speriată și îndurerată ii înfige un țăruș de lemn în inimă. În acel moment pe obrazul cadavrului a apărut o lacrimă.

A doua zi, soția a intrat în cameră unde ținea sicriul și l-a găsit deschis și gol. O secundă mai târziu, a simțit un fior rece pe ceafă, urmată de țărușul de lemn în inimă.

De frică, nimeni nu a mai intrat în casa celor 2, nici măcar pentru a îngropa cadavrele.

De spune că în fiecare seară la ora 3 dimineața, la fereastra sufrageriei apar cuplul reposaților soți și omoară pe cei care trec prin fața casei lor.
#Cco