Bunicul si ielele la intersectie

Bunicul și ielele la intersecție

Apoi, măi băiete, să-ți spun una cum n-ai mai auzit, că-i vorbă veche și adevărată. S-a întâmplat acu’ vreo cincizeci de ani, când eram și eu tânăr și cu mintea-n nori, nu ca acu’, bătrân și cu oasele trosnind la fiecare pas.

Era pe la început de mai, noapte răcoroasă, cu miros de flori de câmp și pământ umed. Mă duceam pe la bunica-ta, că atunci abia ne cunoscuserăm și-mi plăcea de ea de numa’. Mergeam cu bicicleta până-n satul vecin, o vedeam pe la prânz, mai ședeam la taclale, apoi o porneam înapoi spre casă, seara, pe răcoare.

Drumu’ era liniștit, nu ca acu’, cu mașini gâlgâind peste tot. Atunci, dacă trecea o căruță la ceas de seară, era mare lucru. Da’ mie-mi era teamă de câini, nu de mașini. Mergeam ușurel, cu băgare de seamă, și cum mă apropiam de răscrucea dintre sate, simțeam cum miroase a iarbă crudă și flori de câmp... ehe, ce vremuri!

În fața mea mergea Niculaie, ăla de-l știi, fiu lu’ Marin. Venea și el de la Florica, tot cu gânduri de tinerete. Dintr-o dată, măi băiete, aud un suierat în văzduh, scurt, ca o strigare. Mă uit sus, și simt pe umeri că mi se așază doi porumbei albi. M-am oprit, am încercat să-i gonesc, dar taman atunci, hop!, mi-a sărit lanțul de la bicicletă și s-a rupt. De parcă ceva nu mă mai lăsa să plec de-acolo.

Supărat, am luat-o pe jos spre casă, da’ când m-apropii de răscruce, ce să vezi?! Niculaie era întins pe jos, lemn! Și-n jurul lui jucau niște femei albe, învârtindu-se ca niște frunze în vânt. Ielele, dragul moșului, cum le ziceau bătrânii!
Se învârteau râzând, țipând, unele parcă fără picioare, altele cu părul până-n pământ, toate albe și fără chip. Am stat acolo, pitit în tufiș, cu inima cât un purice. O oră bună le-am privit, și când s-au ridicat în aer urlând, parcă se rupea ceru-n două.

M-am repezit la Niculaie, să-l ridic. Tremura tot, grohăia ca un porc și dădea ochii peste cap. Am stat cu el până-n zori, i-am dat apă, l-am strigat, l-am scuturat. Când s-a luminat de ziuă, și-a revenit. Da’... ceva s-a rupt în el.

Niculaie n-a mai văzut niciodată de-atunci. Orb a rămas, ca și cum ielele i-au luat lumina ochilor în schimbul jocului lor. Și-a trăit restul vieții cu bastonul alb și cu frica-n suflet.

Eu? Eu de-atunci le mulțumesc îngerilor mei și lui Dumnezeu

Sursa: Autorul paginii