Copiii de sub podul din Zavoiu

Copiii de sub podul din Zăvoiu
(poveste culeasă de la Zina, nepoata preotesei din Dușești, spusă în iarna lui ’73)

Se zice că în satul Zăvoiu, mai jos de mănăstirea veche cu clopot de bronz, a fost odinioară un pod din lemn, vechi de pe vremea războiului. Pe sub podul acela curgea o vale – Valea Mare îi ziceau – apă cu miros de frunze ude și pietriș, care șerpuia prin pădurile dese până departe, la hotarul dintre sat și pustietate.

Dar oamenii nu se apropiau de pod noaptea. Nici în nopțile de vineri, nici în cele de post, nici când luna era plină, căci se spunea că podul ascunde o rușine veche, o durere nespusă.

În vremea foametei, când după război nu se mai găseau nici pâine, nici sare, femeile sărace, văduve sau rămase singure cu prunci bolnavi, veneau acolo și… se dezlegau de păcat. Fie că nășteau copii morți, fie că veneau pe lume slabi, cu trupuri neîntregi, ori pur și simplu nu aveau cu ce-i hrăni — îi lăsau în apă, în coșuri mici de nuiele, ori goi, între rădăcinile sălciilor.

Valea i-a primit pe toți. Și i-a ținut.

Dar nu i-a uitat.

Bunica mea, Dumnezeu s-o ierte, mi-a povestit că și ea, când era copilandră, a trecut cu mama ei podul într-o noapte de vineri, când se întorceau de la o naștere grea din capătul satului. Era întuneric, iar mama ei o ținea strâns de mână, grăbită.
Când au ajuns la jumătatea podului, dintr-odată, au simțit cum poalele fustelor se trag în jos. Ca și cum cineva mic, dar greu, se agățase. Când s-au uitat jos… erau acolo. Niște copilași mici, nu mai mari de trei palme, goi și uzi, cu ochii mari, triști, care nu plângeau, dar se țineau cu dinții de tivul fustei.

Femeia s-a înfricoșat. Dar și-a adus aminte ce se zicea din moși-strămoși: că dacă le dai câte o fărâmă de haină și îi botezi, li se dă voie să plece din lumea asta.

Așa că a rupt din poalele fustei o bucată și le-a dat fiecăruia. Și la fiecare i-a zis cu voce caldă:

„Dacă ești fată, te botez Eva și Dumnezeu te va primi în Împărăția Lui. Dacă ești băiat, te botez Adam și îngerul tău păzitor te va duce către lumină.”

Copilașii au zâmbit. Un zâmbet mic, dar adânc. Și s-au desprins unul câte unul, coborând în beznă, dispărând fără vreun sunet. Apoi s-a lăsat o liniște apăsătoare, de parcă toată valea ținea respirația.

De-a lungul anilor, podul s-a prăbușit și valea a secat. Unii spun că pământul a înghițit apa ca să spele rușinea. Alții spun că blestemul s-a potolit — dar doar pe jumătate.

Căci și azi, în nopțile de vineri, dacă treci pe acolo, chiar și pe noul drum din asfalt, și oprești mașina în dreptul locului unde era podul, o să auzi... nu tare, dar clar… un plânset slab. De prunc. Uneori dintr-o parte, alteori de sub roata mașinii. Ca și cum cineva mic se ascunde în întuneric, cerând să fie luat în brațe.

Preoți s-au dus, au făcut slujbe, au pus cruce acolo — dar suspinele tot se mai aud. Iar bătrânii din sat știu: dacă vreodată simți că ți se agață ceva de fustă ori de pantaloni, să nu lovești, să nu fugi. Ci să rupi un colț de batistă sau de cămașă și să rostești, cu blândețe:

„Dacă ești Eva, Domnul să te odihnească. Dacă ești Adam, îngerul tău să te poarte în lumină.”

Căci altfel... nu te vor mai lăsa niciodată în pace.

Sursa: Luminița Cristina, intamplare din satul Zăvoiu culeasa de mama ei, trimisa mie in iulie 2025