Lumea spiritelor, a obscurului și a întunericului fascinează. Toți avem propriile teorii asupra celor ce se întâmplă în jurul nostru dar realitatea e că nu putem cuprinde cu adevărat maiestitatea evenimentelor. Moartea joacă un rol fantastic de mare în artă și cultură, mereu oferind noi oglinzi în care omul să își contempleze nemernicia zilelor petrecute aici. Implicațiile metafizice ale morții sunt explorate în multe moduri surprinzătoare. Dar omul corelează moartea cu o rupere, o răpire, o sfășiere a propriei existențe. Oare este corect?
Atunci ce face omul? Caută vinovați. Și nu numai în lumea asta ci și în cealaltă. Nefiind în stare, de multe ori, să accepte realitatea,să își accepte incapacitățile, omul acuză ghinionul, nealinierea corectă a astrelor, are curajul chiar să se ridice împotriva divinităților, devenind din victimă neajutorată un acuzator nemilos.
Strigoii, vampirii, vrăjitorii, șamanii, confreriile terapeutice, medicina populară, miturile ce se nasc dincolo de legendele și producțiile folclorice, toate acestea formează un superb cult al morților; de la orientarea trupului în mormânt până la ofrande.
Ceea ce urmează a fi citit este o umilă încercare de încadrare a unei sinteze mult mai ample, anume aceea a răului în viziunea panoramică a vieții omenești. Cea mai subtilă parte a teologiei rămâne cea dedicată realității spirituale, nevăzute și a entităților ce o formează: angelologia și demonologia. Arta, la ora actuală, cu marile producții SF, poate denatura sau amplifica prezența în mentalul colectiv al demonilor și a spiritelor rele. Față de rău există și atitudinea influențată de psihiatrie. Mult timp orice suferință psihică sau fizică era datorată unui atac sau posedare a vreunui demon nărăvaș care nu dorea decât să facă rău. În prezent, orice manifestare anormală este catalogată de obicei în zona schizofreniei sau a deliriului cronic. Observăm aici necesitatea discernământului între ceea ce e domeniul psihopatologiei și ceea ce ține de fenomenul posedării demonice. Dând de o parte introducerile lungi, propun să facem o mică introducere în lumea termenilor bun și rău , ca apoi să trasăm un ancadrament clar în jurul tabloului nostru cu îngeri și demoni.
Filosofia răului
Răul apare sub diferite forme în viața trecătoare a omului. Este realitatea ce îl însotește de-a lungul întregii sale existențe, existență ce este condiționată de spațiu și timp. În raport cu lumea reală, omul manifestă nevoia de a o cunoaște și explica, după cum, față în față cu sine sau cu apropiații, manifestă nevoia la fel de imperioasă, de a își cunoaște propria natură, rol și rost în Univers.
Numai acțiunile omului sunt catalogate ca fiind bune sau rele, pozitive sau negative, corecte sau incorecte, tot așa cum atitudinea sa în familie și societate poate fi altruistă sau egoistă, morală sau imorală.
Astfel, putem concluziona de la început că problematica răului există din momentul în care a apărut primul om ca ființă rațională, capabilă de conștientizarea finalității acțiunilor și evenimentelor istorice ce au consecințe sumbre asupra existenței sale. Sfera morală este mediul propriu, exclusiv atitudinii omului, de aceea vorbim numai în cazul său ca fiind ființă morală. Dar totuși, omul a înțeles efemeritatea existenței sale istorice, nașterea și moartea indivizilor, iraționalul incidentelor care produc consecințe nefaste asupra vieții, în final tot ceea ce distruge armonia teoretic eternă ce nu ar trebui întreruptă de nimic. Binele și răul sunt termeni uzuali dar de multe ori confundați. În anumite cazuri aceste distincții sunt răsturnate, în sensul că „tratăm binele ca pe un rău și răul ca pe un bine.”(Epicur)
Filosofii vremii noastre, în special Friedrich Nietzsche (1844-1900) consideră că natura binelui și răului nu trebuie căutată în prejudecata teologică, nici dincolo de lume. Problema principală este de a cunoaște dacă binele și răul sunt inventate pentru a servi conștiinței noastre precum un fundament al judecăților morale. [1]
demonologie_1Credit imagine – Mike Sebalj
Angelologie și demonologie
Gândirea creștină este puternic direcționată de filosofie și de contextul cultural în care se manifestă. Să nu uităm că teologia creștină se dezvoltă în ambientul cultural elenist al bazinului meditarean, unde este influențată de monoteismul iudaic, dar intră în contact și cu tradițiile credințelor pre-creștine sau începând cu secolul VII
d.Hr,cu islamul, la rândul său cu un trecut puternic ancorat în credințele semitice. De aceea, în ceea ce privește demonologia, vom avea informații despre lumea nevăzută în care transpare gândirea epocii respective. Imaginea spiritelor rele este în continuă metamorfoză, conformă evoluției pe care instituțiile religioase le suferă în timp. Un exemplu simplu este traducerea Septuagintei a divinităților Orientului Apropiat. Ele sunt denumite „daimonia”, aparținătoare a lumii demonilor. Există situații în care Septuaginta distinge clar termenul respectiv de terminologia demonologică, ceea ce face discutabilă introducerea lor în această categorie de către unii exegeți. Dacă ne întoarcem și mai mult în timp, observăm că în religiile politeiste există numeroase divinități negative, responsabile de nenorociri enorme, ce nu puteau fi îmbunate decât prin intermediul multor sacrificii sângeroase. Lumea grecilor era populată de demoni. Aceștia sunt văzuți ca intermediari între sfera divină a zeităților și cea a oamenilor. Prin demoni, locuitorii marii Elade numeau acele entități care condiționau lumea omenească, chiar destinul indivizilor.
Angelologia este disciplina ce se ocupă cu înțelegerea existenței îngerilor, raportul dintre ei și Creator dar de asemenea, raportul dintre ei și cu celelalte creaturi, inclusiv omul. Etimologia cuvântului provine din grecescul aggelos (sol,mesager), preluat de limba latină ca angelus, de aici și termenul de înger din limba română și din grecescul logos, tradus sub forma de știință. În mod logic, demonologia reprezintă total contratriul, având ca subiect central studiul entităților „rele” ce nu doresc decât să aducă iadul pe pământ.
Mi se pare incorect, totuși, să vorbim despre angelologie și demonologie, având în vedere că ambele tabere sunt părți ale unui întreg perfect. Credințele populare, amintirile vagi ale unor credințe slăbite din perioada pre-creștină, modelele culturale trecătoare, toate trebuie să fie în atenția cercetării, astfel încât cititorul să poată avea luciditatea obligatorie să discearmă diferențele enorme ce există între lumea actuală și cea trecută.
Dionisie Areopagitul, un teolog ce a urmat cursurile lui Damascius și Plotus la Atena, avea să găsească o legătură între gândirea patristică și cea filosofică a neoplatonismului. Reușește să născocească o descriere a Ierarhiei cerești, unde există un Creator absolut iar în jurul său se învârt îngerii. Aceștia sunt spiritele pure, nealterate, împărțiți în nouă oști. Aceste nouă obști sunt mai departe împărțite în ordine: cel superior aparține serafimilor, heruvimilor și tronurilor, cel mediu este dominat de domnii,puteri și stăpâniri iar ordinul inferior este format din îngeri, arhangheli și începătorii. Demonii, deși sunt din aceeași categorie ca și îngerii, deci buni, ajung să decadă din cer din cauza dorinței lor de a se opune Creatorului, rămânând din punct de vedere ontologic în gradul de ființare care le-a fost atribuit prin actul creației, însă din perspectiva sfințeniei ocupă un loc opus față de cei buni. [2]
Prin afirmațiile lui Dionisie angelologia și demonologia se integrează într-un un tot unitar armonios, ordonat dupa grade metafizice de ființare care definesc și gradul de apropriere față de Creator.
Dar…pentru a pătrunde în inima demonologiei trebuie să pornim de la modul în care omul a înțeles prezența răului în lume. Avem un rău ca realitate existențială, ca maladie, ca suferință, ca infracțiune, ca injustiție, ca rău fizic etc.[3] Tradiția filosofică mai definește răul ca o privare de ceea ce este natural și trebuie să aibă fiecare.
[1] Mai multe argumente asupra acestei teorii pot fi descoperite în lucrarea scrisă de Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine și rău , editura Teora, 1998
[2] Alexandru Buzalic, Demonologia creștină, pagina 21, editura Galaxia Gutenberg
[3] Alexandru Buzalic, Demonologia creștină, pag. 28-30, editura Galaxia Gutenberg
