Sufletele celor ucisi in razboi

Sufletele celor uciși in Razboi

E vorba de „bunic de-al doilea” din partea tatălui. Am să-ți spun câte ceva despre el, ca să îți dai seama ce putere nefastă a avut toată viața lui în familia mea.

S-a născut în 1919 și a trăit 88 de ani, până în 2007. Eu pe atunci aveam 17 ani. La data morții lui, o săptămână am stat pe lângă el, de aceea îmi aduc aminte bine ce s-a întâmplat.

Deci, el a fost un om impunător – începând cu fizicul. Ca și caracter, l-aș descrie tiran, dar își ascundea tirania sub ceva frumos, mascat în fața altor rude și a străinilor. A lăsat urme în familie chiar și acum. Mi-a abuzat tatăl psihic când era copil, pur și simplu ne ura pe mama, pe tata și pe mine. Ne purta sâmbetele. Nu aveam parte de nimic electronic – ni se strica orice obiect nou achiziționat la vederea lui: de la motociclete, biciclete, telefoane, televizoare… Mereu trebuia să mergem a doua zi să le schimbăm. Avea „ochi răi”.

În curte aveam o boltă mare de vie pusă de el, din care făcea vin, și abia vedeai o sticlă de la el. Pomi fructiferi, legume – de care iar nu te puteai atinge. Mereu zicea că, după ce va muri, speră să se aleagă praful de via de vie și de pomi, să se usuce. Și așa a fost. Oricât de mult au încercat ai mei după moartea lui să le țină, s-au uscat.

El avea oftică fiindcă... casa (scuze de cacofonie) în care locuiam – foarte mare, cu grădină mare – nu era pe numele lui. Și pentru asta, după moarte, blestema tot.

Se ura cu tatăl meu de moarte. Era așa de rău, că eu chiar am crezut că el e nemuritor și că așa vom trăi.

Dar, cum moartea nu iartă pe nimeni, în octombrie 2007, la câteva zile după ce împlinise 88 de ani, i-a venit sfârșitul. Așa, deodată. Demențise, și ultima săptămână a fost ceva de groază din cauza „vedeniilor” pe care le avea, de-ți era frică să stai în camera aia.

Stătea în pat fără să mai mănânce, fără să mai bea. Nu ne mai cunoștea. Odată, bunica mea și-a luat noapte bună de la el și i-a zis că merge la ea să doarmă. Iar el i-a zis să lase lumina aprinsă și să-i ia și pe oamenii ăștia cu ea. Ea l-a întrebat ce oameni? El a zis: „Bărbații aceștia care stau în picioare și pe scaune. Sunt mulți, nu zic nimic și se uită urât la mine.” S-a speriat. L-a întrebat ce bărbați? Și el a zis: „Nu știu, sunt soldați în uniforme, cu arme și cușme.”

A doua zi ne-a povestit și ne-a zis mamaia că sufletele celor pe care i-a împușcat în al Doilea Război Mondial au venit după el.

Altă dată i-a zis: „Ai venit cu N. (numele surorii) după tine? A venit să se certe cu mine. Aseară a venit mama cu tata, azi ai adus-o pe N.” (N. – sora lui moartă de 8 ani, cu care nu s-a înțeles niciodată.)

Apoi spunea că el este într-o cușcă, murdar și dezbrăcat, și să-l scoatem de acolo. Mamaia zicea că e între două lumi și că nu mai are mult.

Într-adevăr, a căzut într-un somn adânc – „somnul morții” – o săptămână întreagă, fără să mai deschidă ochii, fără să mai zică nimic. Doar buzele i se udau cu apă.

Într-o dimineață și-a dat duhul, liniștit.

Toată viața lui a fost un bărbat înalt și frumos. Dacă mă crezi, sicriul lui a fost foarte lung, apoi se urâțise de-a dreptul. Urechile ascuțite și lungi, degetele la fel, ochii îi deschidea, și avea un zâmbet pe față… ceva horror. Nu știu, eu am rămas marcată, și nu doar eu – și cei din jur – de transformarea lui.

Preotul care venea de Bobotează de atâția ani, pe care nu-l suporta și abia îl primea la insistențele bunicii (pentru că el era ateu și mereu se contrazicea cu părintele care îl invita la spovedanie și împărtășanie), a fost cel care i-a făcut slujba de înmormântare.

Preotul a ținut să facă o remarcă despre transformarea odioasă a trupului lui, spunând că „din cauza păcatelor s-a făcut așa”.

Timpul a trecut. Nu știu cât a fost pomenit după moartea lui. Eu am plecat, bunica nu a mai putut ajunge mereu la mormântul lui. A murit și ea în 2021 și nu au fost înmormântați împreună. Bunică-mea a vrut să fie cu fratele și părinții ei. El e undeva foarte departe, în cimitir, singur.

Sursa: s-a pastrat anonima, Constanța, culeasa in iulie 2025