Gemenii din fantana

Gemenii din fântână

Ana și Radu s-au mutat într-un sat mic, undeva lângă pădure, după ce fiul lor, Luca, a împlinit 6 ani. Casa era bătrânească, moștenită de la o mătușă uitată. În spate avea o fântână veche, zidită până la jumătate, cu lanț ruginit. Nu curgea apă din ea de zeci de ani.

În prima noapte, Luca s-a trezit plângând și a spus doar atât:

„Mamă… acolo jos e un copil care nu respiră.”

Au râs, l-au liniștit. Dar în noaptea următoare, băiatul s-a dus singur la fântână, desculț, în întuneric. Radu l-a prins chiar când se apleca peste margine.

„Îi e frig. Trebuie să-l scot. E fratele meu.”

Dar Luca n-avea niciun frate.

După încă o zi, au chemat preotul. Bătrânul, tremura când a văzut fântâna. N-a zis decât:

„Aici au fost îngropați gemeni. Unul viu, unul mort. Nu i-au despărțit cum trebuie. Sufletul rămas vrea trup.”

Au încercat să sigileze fântâna, dar în noaptea următoare, capacul era scos, iar în casă, în leagănul gol din pod, stătea o păpușă udă, care n-aparținuse nimănui.

Luca s-a îmbolnăvit. Nu mai mânca, nu mai vorbea. Doar desena: doi copii identici, unul cu ochi, altul cu gropi negre în locul lor.
Și scria pe margine, cu litere strâmbe:

„Eu l-am chemat. El vine.”

Au plecat din casă într-un final, dar prea târziu. La trei luni după ce s-au mutat în oraș, Ana s-a trezit într-o noapte cu doi pași mici alergând prin apartament. Luca dormea. Dar în baie, oglinda era aburită, și pe ea apăreau litere, una câte una:

„Sunt aici. Nu mai ești singur.”

Au încercat să-l ducă la preoți, la psihologi. Dar Luca n-a mai fost același. În fiecare noapte, la ora 3, își trage păturica, se uită spre ușă… și zice calm:

„Poate azi o să te lase și pe tine să-l vezi.”
Sursa: Alina Mirela, București, culeasa in iunie 2025


Gemenii din fântână – Finalul

După luni de încercări eșuate — psihologi, preoți, mutări, rugăciuni — Ana a început să accepte un adevăr de neacceptat: ceva sau cineva legat de Luca nu putea fi alungat. Nu era doar o prezență. Era o legătură.

Într-o noapte, după ce Luca a rostit iar cuvintele acelea:
„Poate azi o să te lase și pe tine să-l vezi,”
— Ana s-a trezit brusc, cu inima bătând haotic. A coborât din pat și l-a găsit pe Luca în sufragerie, jucându-se… cu alt copil.

Nu visa. Pe covor era un băiat identic cu fiul ei — aceleași trăsături, aceeași privire. Doar că al doilea copil era palid, ud, cu pământ sub unghii și cu gropi goale în loc de ochi.

Ana a simțit că paralizează.

„Luca, vino la mine!”

Dar vocea copilului-oglindă a spus:

„Nu el e Luca. Eu sunt. El e doar ce-a rămas după ce m-ai uitat.”

Ana a căzut în genunchi. Și-a amintit tot. Când era mică, avea un frate geamăn. Nu o soră. Nu murise la naștere. Murise... mai târziu. Se jucaseră lângă fântână, iar ea îl împinsese. Un joc nevinovat. N-a spus nimănui. Familia a tăcut. L-au îngropat înapoi, fără slujbă, fără nume. Doar ea rămăsese — și uitase tot.

Acum, el venise să-și ia ce i s-a promis.

„Mi-ai luat viața. Îți iau copilul. E corect.”

Ana a țipat. A promis orice. Și-a cerut iertare. A spus numele fratelui ei pe care nu-l mai rostise de zeci de ani: Andrei.

Umbra copilului s-a oprit.

Luca a căzut brusc pe spate, inconștient.

Andrei s-a uitat la ea și a spus, liniștit:

„Nu vreau răzbunare. Vreau doar să știu că n-ai uitat. Acum pot pleca.”

Apoi s-a întors spre oglinda din hol. A intrat în ea, ca și cum s-ar fi scufundat în apă.

Oglinda s-a crăpat.

Luca s-a trezit.

„Mami? Mi-e somn. Pot să dorm în brațele tale?”

În noaptea aceea, au dormit amândoi pe podeaua sufrageriei.

Dimineața, oglinda era uscată. Fântâna — sigilată de autorități în urmă cu luni — fusese găsită complet surpată, de parcă ceva din adâncuri se scursese definitiv.

Luca nu l-a mai văzut niciodată pe băiatul din fântână.

Dar, din când în când, Ana mai simte un aer rece în spatele ei și o mână mică ce i se așază pe umăr, în vis, și îi spune:

„Mulțumesc că nu m-ai uitat.”
Sursa: Alina Mirela, București, culeasa in iunie 2025