Ecoul oaselor

Aveți vreodată amintiri neclare? Momente în ceață, coșmaruri de care nu sunteți siguri- le-ați trăit sau visat? V-ați întrebat vreodată dacă în cele mai frumoase vise ați zburat sau v-a plonjat pentru cateva minute sufletul afară din corp? Și dacă da, unde a aterizat acesta? Iată unde a aterizat acesta.
- Dă-te jos de pe mormânt, strigă străbunica mea în timp ce se repezea spre mine, scoli morții.
Era o înmormântare, aveam un vag concept despre moarte, oamenii erau întotdeauna triști, dar eu așteptam mereu o revedere, cândva, într-un alt loc. În scurt timp au batut coșciugul în cuie și l-au lăsăt să alunece într-o groapă betonată.
- De ce îi bate coșciugul în cuie, mamaie? Am îndrăznit să întreb.
Străbunica mea m-a privit încurcată, apoi cu un aer stins mi-a spus:
- Ca să nu iasă morții.
- Cum pot să iasă morții?
- Așa se face, hai, aruncă o mână de țărână și să merge.
Nu am înțeles vorbele acestea.
Dar, după ani, lucrurile s-au schimbat...
Am început din satul natal și acolo m-am întors. Se spune că oamenii merg unde îi îndreaptă soarta.
Trăgeam pufnind de cufărul cu haine. Dintr-o dată familia mea s-a decis că eu nu ma mai potriveam cu orașul și că mi-ar prinde bine puțin timp departe de aglomerație. Acumulurarea datoriilor i-au determinat sa ma exileze puțin departe de dramă.
Am inspirat. Aerul miroasea a iarbă și animale. Casa străbunicii mele, care se stinsese între timp, odata cu veselia acestui loc, se revarsa rece si solidă ca întotdeauna. Ce ciudat, obișnuiam sa-mi amintesc de locul ăsta ca fiind mai primitor, bineînteles, înainte de schimbări. Tot locul îmi amintea de monstrul din imaginația lui H.P. Lovecraft- Cthulhu era pentru mine casa asta.
Am intrat, lăsând ușa să se trântească în urma mea cu un scârțâit aprins. Mi-am scos hainele din valiză și le-am așezat in niște dulapuri care stăteau să cedeze din moment în moment. Când am închis ușa aceasta a căzut lăsând o dâră de praf. Am înjurat printre dinți ușor resemnată. Restul serii a trecut suportabil. Urma să stau aici peste iarnă, timp în care familia mea avea să rezolve problema datoriilor. Mi-am desfăcut o sticlă de suc, m-am așezat în pat, am închis ochii.
Eram fericită, da, eram foarte fericită. Ma aflam în locul pe care îl iubesc alături de Briana, prietena mea, eram în spatele unei case enorme, iubeam locul acela. Briana mă ținea de mână si imi spunea că va fi mereu alaturi de mine. M-am întors să privesc râul care susura, aruncând vibrații linistitoare. Dar înainte să apuc sa mă întorc virbațiile s-au transformat într-un țiuit ce s-a răspândit pănă în străfundul timpanului, aruncând săgeți. Râul nu mai era, o masă de sânge îi luase locul, care continua fluid să se scurgă prin munți de carne putrezită. Mi-am dat seama că nu mai simțeam mâna caldă a Brianei, când m-am întors țineam în mână o bucată de carne în putrefacție. Peste tot mirosea a formol, tot ce se mai auzea era țârâitul muștelor care trag la cadavre. O mișcare bruscă-am țipat-am încercat să mă eliberez din strânsoare, dar mâna nu-mi dădea drumul. Briana nu mai era, în fața mea stătea un cadavru, fire de păr făcute ghemotoace și viermi ieșind din toate orificiile prin craniu. Pielea de pe brațul care mă ținea era în descompunere. Am tras cu toată puterea și am căzut pe iarba îmbibată de viermi și clei. Dar brațul nu s-a detașat. Trăgeam, dădeam cu unghiile și mă durea. Era brațul meu. Briana se apropia de mine târându-și încet corpul fără viață. Am țipat cat am putut de tare și m-am târât, dar mă mișcam în van. Cadavrul se apropia de mine lăsându-și gura să se deschidă ca un hău: “ Incertae sedis. “ Incertae sedis. “ Incertae sedis”. Ieșeau cuvinte articulate cu o voce cavernoasă, parcă vorbea din străfundul unui cavou lung. Ecoul se prelungea în toată ființa mea. Am țipat cât am putut de tare, am luat o piatra și am azvârlit-o în noapte. Apoi m-am pierdut în întuneric.