Stapana viselor

Înca de când aveam 5 ani mi-am imaginat această creatură care mă pândește din umbră.
- Ai putea să îmi descrii această creatură?
Am înghițit în sec. Era destul de greu să îmi amintesc din nou de cea mai mare teamă a mea.
Am încuviințat și am început să îi creez un portret în mintea mea.
- Este înalt și slab. Pielea îi este albă ca varul. Are ochii negri și fața..
- Fața?
Voiam să îmi termin propoziția, când l-am văzut. Stătea în cel mai întunecat colț al camerei privindu-mă și făcându-mi semn să tac.
Am făcut ochii mari și m-am retras mai aproape de ușă.
- S-a întâmplat ceva? a întrebat consilierul.
- E...e acolo. Am răspuns arătând spre zona în care l-am văzut.

Domnul Parker s-a întors și a aruncat o scurtă privire către colțul întunecat, iar când s-a uitat din nou la mine, ochii îi erau plini de îngrijorare.

- Cred că va trebui să ne vedem mai des.
- Dar..dar chiar am văzut.

S-a apropiat de mine și m-a privit în ochi.
- Ascultă, știu că treci printr-o perioadă dificilă. Mama ta e moartă, tatăl tău este plecat cu afaceri, iar fratele tău este mereu la facultate. Poate că singurătatea te doboară. Ar trebui să îți faci niște prieteni.

Am încuviințat din cap și l-am condus spre ieșire.

Să îmi fac prieteni? Nu de asta am nevoie acum, am nevoie de cineva care să mă scape de chestia asta, care mă urmărește.
Au trecut 12 ani de când sunt urmărită peste tot de acest monstru. Nu putem da vina pe singurătate și pe moartea mamei. Mama.. a murit acum un an. Și încă îmi lipsește. Fratele meu..ei bine, nu pot spune multe despre el. Este la facultate și are două slujbe, încearcă să ajungă un avocat renumit. Iar tata, ei bine, își dorește să își vadă fiul la fel de renumit ca el. Până ca mama să moară, nu i-am simțit niciodată lipsa tatei. Dar acum..când mă simt de parcă lumea mea se destramă, mi-aș dori să fie lângă mine.

Am privit pe geam. Era așa frumos afară. Oamenii ce treceau prin fața casei mele, păreau așa fericiți..

Măcar de ar știi ei prin ce trec..


Am urcat în camera mea și am cautat o carte bună.
" Umbra Luminii " , pare un titlu captivant. Așa că am început să citesc, după mai bine de două ore de citi am auzit pași pe scări. Primul instinct a fost să strig, să văd dacă e Stark, dar ceva m-a oprit. Gândul că ar putea fi din nou.. EL.
Așa că am luat o lampă, cu care aș putea să îl lovesc.
Dar apoi am realizat că această creatură nu este.. materială, așa că am lăsat jos lampa și am ieșit din cameră. În casă era liniște. Am decis să mă întorc înapoi când am auzit un sunet din camera fratelui meu.
Inima a început să îmi bată din ce în ce mai tare. Am atins clanța ușii și când am intrat în cameră l-am văzut. Stătea în cel mai întunecat colț al camerei, ca de obicei. Privindu-mă cu ochii ăia .
Îmi făcea semn să vin spre el. Atunci m-am dat înapoi și m-am lovit cu spatele de balustradă. Eram gata să cad pe spate și să ajung la parter făcută terci, când o mână m-a apucat de încheietura si m-a tras inapoi.
- Erin, ești bine?
Am recunoscut imediat ochii aceia caprui plini de compasiune.
- Stark! Am spus în timp ce săream în brațele lui. Iar l-am văzut, am continuat eu, a fost îngrozitor.
- Oh, Doamne. Știu.. dar consilierul ce a zis?
- A zis că trebuie să îmi fac niște prieteni, a spus că singurătatea îmi face asta.
- Se pare că nici el nu ne poate ajuta.

Am scuturat din cap în semn negativ și am zărit cu coada ochiului o umbră ce intra în camera mea.

- Nu cred că poate cineva să ne ajute.