Degetele mele se mișcau absent, rătăcind printre ciucurii moi care împodobeau marginea
de gravitația gândurilor care curgeau nestingherite înăuntrul meu. „E simplu,” am rostit, iar
privește. Ea capătă formă din intenția noastră — dintr-un gând anume, dintr-o melodie ce
Mi-am lăsat capul pe spate, ridicându-mi privirea către bolta nopții, unde stelele ardeau tăcut,
de poezie, de sens. Nu pentru că este diferită de a mea, ci pentru că simt că nu o pot cuprinde
de cuvinte. „Când eram copii,” am spus, revenind cu privirea spre el, „lumea întreagă era o
prin credință. Și prin acea credință, trăiam bucuria. Pe deplin.” Îi captez privirea și o țin acolo,
inimii noastre, și mai ales... uităm să trăim cu adevărat.” Zâmbesc, ușor, dar nu ironic —
în control, invulnerabili. Dar în realitate, ceea ce ne frânge nu e vulnerabilitatea — ci fuga
Există o frumusețe aparte în felul în care își deschide lumea în fața mea. Încredințându-mi
Dar rațiunea nu dispare cu una, cu două. E cimentată în mine. Tot ce pot să fac e să încerc,
urmă de ironie. „Să-ți pese de ea. Să o cuprinzi cu sufletul tău și s-o păstrezi ca și cum ți-ar
