„Poate că, la un nivel de bază, toți funcționăm după aceleași tipare — ne orientăm după instinct,
ținem aproape — familie, prieteni, parteneri — lucrurile se schimbă. Brusc, privirea devine
după cineva care să ne vadă.” Îi privesc din nou chipul, cu o liniște care nu mai cere confirmare.
dacă tot alegem să ne deschidem, să ieșim din cochilie, nu ne dorim o legătură superficială,
Tăcerea nu-mi era străină. De fapt, o stăpâneam atât de bine, încât uneori o foloseam ca armă.
Ca o promisiune că, dacă aveam să rostesc ceva, trebuia să fie sincer. Așa că, pentru o clipă,
Mi-am lăsat paharul jos și m-am sprijinit cu coatele de genunchi, privind în jos, înainte de
„ce pot, ce pierd. Nu din conexiune, ci din lipsa ei.” Am ridicat privirea spre ea. Fără provocare.
„Și poate că, pentru prima oară după mult timp, nu resping ideea.” Mi-a atras atenția gluma
„Nu ca flatare. Ca observație. Nici nu știu dacă ești conștientă de felul în care construiești
asupra ritmului conversației. Pentru că da, ceea ce începe ea... nu e o discuție, ci o redirecționar
„replică și să rămână. Și atunci, da... vrem să fim văzuți. Poate nu în întregime. Dar în
