Ca o promisiune că, dacă aveam să rostesc ceva, trebuia să fie sincer. Așa că, pentru o clipă,
n-am spus nimic. Am privit-o. Și am respirat. Ca și cum cuvintele ei cereau, mai întâi, să fie simțite. „Câte amintiri memorabile s-au născut din solitudine?”, am repetat, încet, ca pentru mine.
