Nu eram genul care fuge de conversații. Dimpotrivă, le căutam cu o sete tăcută, aproape
mă obliga să disec nuanțele, să caut miezul în aparentele banalități, să filozofez până când
de o gravitate subtilă, dar imposibil de ignorat — o tensiune care pulsa sub cuvinte, care
că era pe cale să se nască — nu neapărat o confesiune, dar nici departe. Iar eu, obișnuită
ude de condens, și am strecurat între degete o pătură uitată pe spătarul canapelei, un accesoriu
M-am așezat în foișorul din mijlocul grădinii — acel colț de lume retras, cu miros de levănțică
în mâini, și o liniște plină s-a așternut peste mine. La scurt timp, pașii lui Alexander s-au apropi
într-un gest aproape domestic, am ridicat pătura și i-am întins-o. O invitație tăcută, fără artifici
privit direct, fără ocol, și cu o curiozitate pe care nu mi-am mai cenzurat-o. „Mereu ai privit
Faptul că purtam genul ăsta de conversație era deja suficient de mult pentru gustul meu.
era într-un haos controlat, animată de voci, pași, râsete și discuții paralele. Orice urmă de
Și orice om cu un dram de intuiție ar fi simțit-o. Propunerea ei — lipsită de cuvinte, dar suficient
