Poate că expresia mea facială — acel amestec de detașare plictisită și interes bine camuflat
cu eticheta unei întâlniri între doi necunoscuți. Dar adevărul? Interesul real nu se mai ascundea
noi, sticla de bourbon între noi. Ea cu Hugo-ul. Eu cu o liniște care nu-mi venea din vreo
completare, doar rezistență. Apoi am vorbit. „Trebuie să recunosc,” am început, sprijinindu-mi
studiind-o cu ochii ușor mijiți, de parcă fiecare reacție era un text pe care-l citeam într-o
ghicească ce-a ieșit... dar spune-mi sincer — ce, mai exact, ți-a zgâriat orgoliul? Sau...
deși pare dezinteresat, n-a fost niciodată mai prezent.
Dante era, fără îndoială, genul de om care nu se lasă citit ușor. Avea abilitatea aia derutantă
Nu dispreț, nu plictiseală — doar o barieră fină, care te lăsa să ajungi până la o limită invizibilă
