a lor, detaliile nu contau. Nu m-am întors imediat. Am lăsat un „Bună seara” sec, fără emfază,
săpată de aceleași vânturi ca și mine, poate mai puțin arse de soare, dar nu mai puțin obosite.
rece a blatului, sorbind din cană.
⸺ Îl studia pe bărbat cu o răceală aproape tactilă în privire, un fel de analiză rapidă, dar fără
⸺ învăluia în vorbe de complezenţă. Se aplecă să-şi sprijine coatele pe masă, degetele
⸺ Pentru el, ziua grea era norma, iar oboseala era un lux pe care nu şi-l permitea să-l arate.
⸺ continuare să-i fure aerul. Când avea să dispară? Se întreba Zayaan, urmărindu-l pe sub
Privirea mi-a rămas fixată pe el. Nu din neîncredere, ci din obișnuință profesională. Era genul
uși de oțel trântite încet, nu căuta un răspuns. Căuta reacție. O fisură. Un reflex. Adevărul e că,
enigmă. Era o rețetă. Tatuaje făcute mai mult pentru a fi văzute decât simțite. Păr lăsat într-o
crescuți cu ideea că misterul e o calitate, nu un simptom. Și mai toți masacrau conversațiile cu
cădea, inevitabil, în zona tristă a clișeului. Mi-a răspuns. Ceva vag, evaziv, genul de replică pe
