emoție vizibilă, dar cu o ușoară inflexiune care trăda un adevăr mai profund: poate că nu voiam
— În următoarele clipe, în camera cufundată-n tăcere, nu se mai face auzit decât sunetul
— suficient. El spăla o cană, fără să privească spre mine sau să încerce ceva, o replică
— pocnituri. Ajunsesem să-mi mai trag sufletul, să mă relaxez în cele din urmă, visând deja
— explicații, dar asta nu mă deranja chiar deloc. Nu eram genul care să caut în gesturi
— mai în detaliu, iar din câte-mi sunt dezvăluite acum, cu siguranță ar merita. „Nu îmi
— paharului cu apă. Acum, ca și-n alte dăți de altfel, dar mai ales acum, îmi doream să fiu
Liniștea care se așternuse între noi nu era una apăsătoare, nu forța conversația ca pe o manevră
vorbe, tăcerea aceasta avea consistența unei înțelegeri implicite, iar în cadrul ei, corpul meu,
iar numele îi rămase suspendat undeva în mintea mea, agățat nu de vreo atracție superficială,
Lăsai cana să se scurgă pe suport, cu un gest lent, aproape ritualic, apoi mă întorsei pe călcâie.
cotrobăi după slăbiciuni. Nu zâmbii, ar fi fost un artificiu pe chipul meu prea obișnuit cu grimasel
