Un gest politicos, inutil, dar suportabil. „Blaise,” am spus, lăsând numele să îmi alunece cu
Ca și cum, dacă cineva l-ar rosti înapoi, ar avea puterea să mă cheme, să mă alunge, să mă
acea sinceritate tăioasă care taie mai adânc decât orice sarcasm. Și, ca un ceas stricat care
de sânge și iritare. M-am întors brusc, aproape instinctual. Tresărirea corpului a fost reflexă.
neașteptat, asupra unei alte siluete — una masculină, imobilă, dar prezentă ca o umbră veche
mi-a tras colțul gurii doar cât să trădeze o urmă de afecțiune amară. „Sau ce-i cu tine de
Viața nu se trăiește pur și simplu. Se filtrează. Altfel, realitatea te mușcă — și nu-ți dă drumul u
ca o furtună, ci ca o certitudine. Pentru că dacă-ți întorci capul de la mare — de la acel haos
greață de realitate. Poate și de aceea am devenit arhitect — un autor de iluzii învelite în beton
mea mușca asfaltul familiar al orașului, iar vântul îmi trecea prin păr, răvășindu-l cu o familiarit
ridicat ca un trofeu al reușitei. Nu pentru că nu mai aveam loc acolo, ci pentru că nu mai aveam
voci necunoscute și povești încă nescrise. N-am luat nimic cu mine. Nicio haină, nicio fotografie,
