ridicat ca un trofeu al reușitei. Nu pentru că nu mai aveam loc acolo, ci pentru că nu mai aveam
loc în mine. Aveam nevoie de o reinventare tăcută, una care să nu facă zgomot, ci să mă rescrie încet, cu pași măsurați. Așa am ales o casă nouă. Străină. Locuită de oameni diverși,


greață de realitate. Poate și de aceea am devenit arhitect — un autor de iluzii învelite în beton
mea mușca asfaltul familiar al orașului, iar vântul îmi trecea prin păr, răvășindu-l cu o familiarit
ridicat ca un trofeu al reușitei. Nu pentru că nu mai aveam loc acolo, ci pentru că nu mai aveam
voci necunoscute și povești încă nescrise. N-am luat nimic cu mine. Nicio haină, nicio fotografie,
dar estetica… se schimbă radical. GPS-ul îmi anunță sec sosirea. Oprit motorul. Tăcere.



Vrei şi tu să îţi faci un album foto online? Înregistrează-te!