„echilibru sau eleganță în exprimare.” Am mișcat scaunul astfel încât să-i ascund privirii
dar sincer. „Sunt, recunosc, puțin flatat. Și la fel de stânjenit. Nu sunt genul care experimentează
reușind să-mi temperez dorința de a întinde mâna. „Știu că ți-a luat timp, și totuși ai ales să
Mi-am dat seama abia atunci — ea încă stătea în picioare. Un mic detaliu, dar unul care, în acel
Era revigorant, trebuie să recunosc. Să-l privesc pe Alexander cum, fără să vrea, lăsa să-i
adevărat. Ci felul în care, dincolo de orice conveniență socială, îmi lua apărarea. Fără ezitare. Fă
fundal difuz, ca un peisaj pictat în acuarelă. Replica lui se repeta obsesiv în mintea mea, ca
poate chiar aș fi țopăit ca o adolescentă la primul compliment real. Dar nu. În schimb, i-am
unul, precum niște cortine trase la final de act, apoi, cu o reținere nouă în voce, aproape
ajung nici măcar convingerile cele mai solide, asta îmi doream cu adevărat. Puțin mai mult timp
liniștii. M-am întors spre el, încet, ca să-i pot prinde privirea, și am lăsat cuvintele să iasă.
obicei sub un strat de control impecabil. „Adevărul e că... am făcut-o și pentru mine, la fel de
