o iluzie pe care doar idealismul o mai menținea vie. Eram în apel de ore întregi cu echipa.
Fără să-mi dau seama, mă trezeam gândindu-mă la ea. Când se trezise, dacă reușise să
ci și pentru că nu-mi stătea în fire să-mi permit astfel de divagări. Apoi, ca într-un vis — sau
de la lipsa de somn. „Hei… bună, Nadine.” Perfect. Acum chiar păream pierdut. Mi-am închis
Sigur că sunt pentru tine. A venit până aici ca să-ți livreze desertul și să-ți fure brusc prăjituri
Și chiar o făceam. Mai mult decât ar fi trebuit, poate. Doar că îmi era imposibil să nu fiu
deși tensiunea interioară creștea — nu pentru că aș fi avut ceva de ascuns față de Nadine,
de a o trage în lumea mea. Nici măcar pentru o clipă.
Părea derutat. Nu în sensul acela teatral, ci într-un mod real, aproape adolescentin. Genul de
Plăcut. Periculos. Era, trebuie să recunosc, înduioșător. Într-o manieră pe care nu voiam să
mi-a scăpat printre buze înainte să o pot controla. „Da, le-am făcut special pentru tine. Mi-ai spus
să cadă ușor, ca o pătură caldă într-o cameră cu pereți reci. Mă așteptam la un zâmbet, la
