cu un refuz categoric, mă cunoșteam prea bine: m-aș fi retras într-o tăcere îndelungată,
părea aproape candidă. Iar eu, fără să-mi dau seama, o priveam mai mult decât era cazul. Cu
când gustul supei atinge locul ăla din stomac care-ți dă iluzia că totul va fi bine. „Oh, deci
în colțul gurii. O las să mănânce în liniște. Apoi, parcă în sincron cu vocea ei stinsă „Scuze
„N-ai de ce să-ți ceri scuze. Nu sunt de la SANEPID, n-am venit în control. Am venit să te
care, în mod inexplicabil, părea să conteze deja. În timp ce arunc în coș resturile dezordinii,
Oameni care îți bat ușor pe umăr, între două laude ipocrite, ca să-ți spună, subtil, dar ferm,
dar ochii, dacă ar fi îndrăznit să se uite în ei, erau mai sinceri decât aș fi vrut să recunosc.
„Nu ai de ce să-ți faci griji.”, i-am spus cu o urmă de amuzament în glas, lăsând lingura să
„nu e chiar așa prietenoasă. Dacă aș fi în locul tău, m-aș pregăti puțin sufletește.” Era ciudat.
cineva îmi invada spațiul personal. Îmi atingea lucrurile. Îmi schimba ordinea dezordonată
evenimentul de unde tocmai venise. Un om în costum perfect croit, vorbind despre bâlciul
