tavan, ci la dosul pleoapelor, dacă aveam noroc. Respirația îmi era lentă, calculată, aproape
artificială, dovadă că, în ciuda aparenței de cadavru animat, încă mai aveam puls. Spatele, decorat cu amintiri cicatrizate din epoci mai dure, era întors spre ușa bucătăriei. Dar alerta
