să-mi justifice existența în acea după-amiază suspendată între apatie și dorință. Nu eram sigură
că-mi doream companie — poate doar un dram de prezență umană care să mă ancoreze, să-mi aducă aminte că nu sunt doar o umbră care se mișcă prin încăperi tăcute. Dar casa


în cele mai obscure colțuri ale gândirii mele, iar eu, prizonieră între o stare de zădărnicie și
dar cu vântul pregătit să sufle în ele. Exista în mine o energie ciudată, un fel de foame nestăvilit
să-mi justifice existența în acea după-amiază suspendată între apatie și dorință. Nu eram sigură
părea părăsită, iar ecoul pașilor mei era singura dovadă că cineva, oricine, mai trăia între pereții
am ales din nou calea solitudinii — poate nu chiar în totalitate, căci uneori natura, cu ale sale



Vrei şi tu să îţi faci un album foto online? Înregistrează-te!