părea părăsită, iar ecoul pașilor mei era singura dovadă că cineva, oricine, mai trăia între pereții
aceia. Și totuși, poate nu era nevoie de altcineva. Poate că singurătatea, când e aleasă, nu mai e o povară, ci un ritual. Așa că, în lipsa unor fețe prietene sau a unei conversații salvatoare,
