tăcută. Pășesc în afara camerei cu pași lenți, tălpile abia atingând podeaua, de parcă mi-ar fi
fost teamă să tulbur ceva sacru. Poate că ruga pe care nu o rosteam niciodată cu voce tare — dorința de a fi văzută, simțită, înțeleasă — fusese ascultată. Când ajung în living, mă opresc.
