Cearcănele îmi erau adânci, sculptate parcă în carne cu daltă rece, nu ca semn al oboselii, ci
ca dovezi permanente, trofee ale unei vieți trăite în prea multe camere întunecate și pe prea multe muchii de cuțit. Priveam înainte cu ochii goi. Nu pentru că nu simțeam. Ci pentru că simțisem
