— nimic și că ți-e poftă și de desert, am pregătit câte ceva. Poate... vrei să mâncăm împreună?”
Inima mea alunecă într-un ritm ușor alert și mă fâstâcesc un pic în loc, căci anticipam mai degrabă un refuz, decât un răspuns afirmativ. Puterea obișnuinței, bănuiesc.
