ceea ce-l făcea deja infinit mai tolerabil decât ceilalți. Nu simțeam nevoia să-l evit. Așa că
îi acord un semn minimal de recunoaștere: ridic paharul într-un gest vag de „noroc”, fără un zâmbet, fără un cuvânt. Doar atât cât să se înțeleagă că nu mă deranja. Revin la paharul meu
