săi, pentru o clipă suspendată în aer. „Apreciez, dar nu, mulțumesc,” rostesc cu o voce joasă,
dar clară, ca o catifea ce nu cere, ci doar sugerează. Mă întorc apoi spre Adele, atentă ca întotdeauna, iar zâmbetul meu se înclină spre ea asemenea unei flori către lumină. „Sunt bine, mulțumesc.
