Știam că minte. Nu cu intenție. Ci cu acel mecanism familiar celor care au învățat să spună „sunt
bine” ca pe un reflex de autoapărare. Și poate că îmi plăcea să cred, poate chiar aveam nevoie să cred, că avea nevoie de cineva. De mine. Așa că am ieșit tiptil din propriul meu
