revenge part 6

　　　 Sincer avea de unde alege un apelativ.
　　　 -Pentru că ai proba la vioară. Și aveai mâna ruptă. Cum puteai cânta fără o mână? Sau voiai să nu pleci la facultate?
　　　 Nu spuse nimic. Era clar că era răvășită.
　　　 -Trebuie să alerg, nu? Ca după petrecere?
　　　 Andrew încuviință.
　　　 Încercă să pună mâna pe ea, dar ea se feri:
　　　 -Trebuie să mergem până la cabinet.

　　　 O urmărea de aproape o oră. Alerga, se oprea, își trăgea sufletul și alerga iar.
　　　 Dar ce era oribil era că nu o vedea cu adevărat. Vedea lumina din jurul ei.
　　　 Îi spusese că-și chemase tatăl să o ia de la școală. Nu voia să meargă acasă așa. Nu voia să fie în preajma lui. Considera că era prea periculos.
　　　 Nu o contrazise.
　　　 Se certase deja cu Dawson pentru că refuzase să vină la ședința de auto-mutilare. Cum el voia să o salveze pe Beth, el își dorea ca Eudora să nu aibă nevoie de ajutor.
　　　 -Cam așa începe.
　　　 Daemon. Nu știa ce mai căuta la școală. Nu că-i păsa. Îl ignoră, concentrat pe fata de pe pista de alergare.
　　　 -Noi când am venit aici eram ciudații. Tripleți, stăteam numai noi. Poate că ne mai încurcam cu vreo fată, dar știau că nu au vreo șansă.
　　　 -Nu ar trebui să mergi să-l ții de lesă pe fratele tău? îl întrebă.
　　　 -Dar apoi vin ele, străine, din afara orașului. Nu ne-au văzut faza de acomodare, Daemon decise să-l ignore și el. Sunt la fel de atrase de noi ca și fetele din oraș, dar fară să știe de ce suntem diferiți. Adică pentru ele, totul e diferit.
　　　 -Serios, cred că-l simt pe Dawson cum dă foc la o clădire guvernamentală.
　　　 -Și suntem și noi de vină. Ne atrag lucrurile noi, pe care nu le înțelegem. Vrem să marcăm.
　　　 -O să te lovesc.
　　　 Daemon râse:
　　　 -Ai rezistat eroic, ce pot spune? Știi, dacă vrei să scapi de urma aia, sărut-o. Mult mai repede decât să alerge la nesfârșit, mult mai plăcut și pentru tine.
　　　 -Eu și Eudora nu suntem împreună.
　　　 Andrew se încurcă. Da, își dorea să o sărute. Erau uneori dimineți când se trezea cu gândul la ea. În vis totul era mai simplu. În vis ea nu folosea logica ei ca să-l refuze.
　　　 -Bravo, fratele meu, dar sa știi că nu contează. Este un fel de destin. O fată frumoasă vine în acest oraș. Atrage atenția unui luxen încăpățânat. Ea află ce este. Se sărută și apoi ea este rănită. Doar că ea a fost rănită. Ai încurcat puțin formula, dar o poți remedia acum.
　　　 -Îndrugi prea multe bălării. Eudora și cu mine nu suntem împreună. Iubește vioara mai mult decât orice altceva. Este înspăimântată de noi.
　　　 -Nu am auzit să fi spus: eu nu sunt un câine turbat când ea este rănită și dacă pui mâna pe ea, o să te omor.
　　　 Daemon avea dreptate. Dar asta nu însemna că-i convenea ce auzea. Se îndreptă spre terenul de alergare. Din fericire, Daemon nu-l urmă.
　　　 Nu conta deloc ce-și dorea el, Matthew îi învățase asta. Nu era nu. Iar să te ferești de o persoană era tot nu.
　　　 Știa că-l văzuse. Își încetinise pasul și se opri în fața lui.
　　　 Transpirația i se prelingea pe chip. Respira greu. Doar cu toate acestea era mai frumoasă ca niciodată. Și asta doar pentru că strălucea.
　　　 -Mai sunt în pericol? îl întrebă tăios.
　　　 Nu merita asta. O salvase. Chiar dacă reacționase instinctiv. O văzuse suferind și nu-și dorise ca ea să fie în dureri. Să-și rateze șansa. Ținea atât de mult la ea că nu-și dorea să rămâna aici. Ar fi fost mult mai simplu să nu o vindece. Să o lase să-și piardă proba. Să rămână în oraș cu el.
　　　 Până când? O credea în stare să plece oriunde.
　　　 Și până la urma nu știa nimic despre ea. Poate era deja admisă în altă parte. Ea își dorea doar bursa, dar poate că nu era acesta singurul ei bilet de scăpare.
　　　 -Încă luminezi. Ești... frumoasă.
　　　 Nu îi aprecie comentariul.
　　　 -Hai să te duc acasă. Mai sunt ore bune până vine tatăl tău, îi propuse.
　　　 -Și să risc să aduc un extraterestru acasă? Să-mi atace familia? îl întrebă.
　　　 Poate că atacul ei o făcuse mai speriată de lumea lui. Andrew înghiți în sec.
　　　 Se gândea la comentariul lui Daemon cum că cea mai rapidă formă de a scăpa de o urmă era să o sărute.
　　　 Avea buzele roșii de la cât și le mușcase. Nu era ceva nou. De multe ori venea cu ele crăpate.
　　　 -Te urăsc, Andrew. Urăsc ceea ce ești, urăsc că sunt în pericol, urăsc acest oraș.
　　　 Andrew își întoarse privirea. Voia să-i ofere un moment să-și șteargă lacrimil e de la ochi.
　　　 Dacă era să fie onest cu sine, începuse să obosească. Mereu și mereu același lucru cu ea. Și până la urmă, ce avea în comun cu ea de era așa de îndrăgostit?
　　　 -Cum funcționează? Adică Katy a spus că nu este bine să vă folosiți puterea pe noi, este pentru că cu cât o folosiți mai mult cu atât este mai greu de scăpat? Ce vedeți mai exact? Andrew își închise ochii. Știa că dacă va răspunde se va răsti la el cum că nu-și dorea de fapt să știe. Voi sunteți făcuți din lumină, este ceva de genul energia pe care puterea voastră o elimină este atrasă de noi? Și dacă este energie de ce mi-ai zis să fac sport?
　　　 Era interesant cum îi funcționa mintea. Astfel Andrew realiză cât de ușor le era oamenilor să afle despre secretul lor. Aveau nevoie doar să-și folosească logica.
　　　 -Pentru că este energie și o eliminăm prin mișcare. Orice fel de mișcare, nu?
　　　 Și apoi făcu ceva ce el nu ar fi putut anticipa.
　　　 Se aruncă pe el. Mâinile se duseră în spatele gâtului lui, simțea buricul degetelor mari pe gât și se înfioră. Era pe vârfuri, capul lăsat pe spate.
　　　 Nu era de parcă nu o văzuse atât de aproape niciodată. Când o învăța să cânte la chitară era poate și mai aproape.
　　　 Visase de multe ori să o sărute. Era momentul perfect. Dar nu putea. Nu astăzi, nu acum. Nu așa. Nu când era disperată și nu-și doread de fapt.
　　　 Fata păru surprinsă. Buzele i se deschiseră, dar nu pentru a-l sărută, ci de surpriză. Andrew nu știu cât se gândise la această decizie, nu prea mult oricum, dar părea uimită că ea îl refuza.
　　　 -Nu te preface că nu vrei, spuse. Te văd cum ești hiper-atent la momentul când intru în clasă și cum te uiți la mine. Exact cum Katy a spus: posesiv. Am observat cum te uiți la buzele mele când ești acasă la mine. Vrei să mă săruți. De ce nu o faci? Îți ofer posibilitatea.
　　　 Andrew făcu un pas în spate. Nu, nu așa. Nu când știa că va regreta. Nu când ea va asocia acest sărut cu ceva dureros. Nu când putea foarte ușor să-l certe că sărutul îi complicase și mai mult viața.
　　　 -Serios? Era enervată și Andrew se bucura. Atunci hai să facem altceva, propuse fata. Eu o să-mi închipui că tu nu ești un extraterestru, că nu mi-ai făcut ceva ce mă pune în pericol. Mă voi gândi că-l sărut pe Andrew Thompson, băiatul uman frumos și enervant pe care l-am cunoscut anul acesta. Cu care poate aș fi putut avea o relație dacă nu eram încăpățânată și nu l-ar fi deranjat să aibă termen de expirație la relație. Iar tu își poți închipui că sunt ca tine. Sau că tu ești ca mine.
　　　Ar fi fost un vis frumos. Să nu fie condiționați de diferențele fundamentale. Să poată să fie într-o relație. Și poate că era acea voce a ei care îi înnebunea și-l făcea să nu gândească clar. Altă explicație nu avea de ce se ascunsese de toți. Sau poate era partea din el care ținea la ea și-și dorea să o salveze.
　　　 Adevăratul motiv era și mai înfricoșător. Era singura lui șansă. Nu o putea pierde.
　　　 Așadar îi prinse fața între palme și-și coborî buzele pe ale ei.
　　　 Nu era un sărut tandru al unui cuplu la prima întâlnire. Era temător în primele lui secunde, apoi ea se cutremură și îl sărută cu adevărat. Era genul de sărut pe care-l ofereai iubitei după ce te întorceai din război. Andrew își simțea forma lui adevărată vrând să apară, dar știa că era nu doar o decizie proastă, ci catastrofală. Așa că-și retrase mâinile, își înfipse unghiile în palmă, dar micul lui truc fu aproape inutil când ea îl prinse de tricou și-l trase mai aproape de ea.
　　　 Ar fi fost un sărut pe care să-l țină minte, dacă cuvintele lui Daemon nu i-ar fi răsunat în cap: ai rezistat eroic, vrem să marcăm, este un fel de destin.
　　　 Iar în minte i se prelingeau imagini cu ea rănită. Moartă. Din cauza lui.
　　　 Daemon și Dawson nu aveau dreptate. Ea va supraviețui.
　　　 Își ridică capul, asigurându-se că avea ochii închiși. Nu știa ce ar fi vrut să vadă pe chipul ei, ce ar fi durut mai puțin. Dorință, teamă, disgust.
　　　 Avea nevoie și de un minut ca să se asigure că era în forma de om. Când își deschise ochii o văzu înspăimântată.
　　　 -Ești în siguranță, îi spuse.
　　　 Iar acea teamă îi dispăruse. Își întoase repede privirea, prea repede ca să fi văzut regretul ce i se întipărise. Eudora Sparrow fu cea care propuse să fie sărută, iar acum simțea un amestec de emoții pe care nu-și dorea să le catalogheze.
　　　 -Te duc eu acasă, încheie Andrew. Fata murmură un mulțumesc.
　　　 Relația lor urma să se schimbe. S-a schimbat deja. Amândoi sperau că ea va fi în siguranță. Și nu ar fi admis, dar amândoi sperau ca celălalt să facă ceva în privința schimbării. Să o cimenteze.

　　　 Era o perioadă liniștită. Fără arumi. Fără Eudora. Doar pregătirea pentru salvarea lui Beth. Uneori Andrew nu credea că rănile i se vor vindeca.
　　　 Nu voia să o deranjeze cu un mesaj. Ura că nu avea vești de la ea, spera doar că lipsa lor nu însemna că picase audiția. 　　　
　　　 Abia era atent la Dawson, Dee sau sora sa. Ieșiseră la un milkshake ca să mai omoare timpul din vacanță.
　　　 Era imposibil să știe că intrase în restaurant. Știa de la Daemon că simțea furnicături când Katy era în apropiere, dar asta pentru că o mutase. Chiar dacă o vindecase pe Eudora, nu era îndeajuns încât să se formeze o legătură între ei.
　　　 Cu toate acestea știu. Poate era faptul că Dee se oprise din vorbit sau că Ashley începu să zâmbească. Dar se uită înspre ușă și o văzu.
　　　 Mereu cu părul prins, mereu uitându-se în împrejurimi, de parcă voia să rețină orice detaliu.
　　　 Îi observă și veni înspre ei.
　　　 Luase audiția. Pe chipul ei nu mai vedea încruntătură dintre sprâncene. Chiar îi juca un zâmbet pe buze, deși Dawson era prezent. Umerii îi păreau mai puțin împovărați. Până și salutul ei era mai jovial.
　　　 -Deci? tărăgănă acel simplu cuvânt Ashley.
　　　 Eudora zâmbi și încuviință.
　　　 Era fericit pentru ea. Că se va îndepărta de acest oraș. Era mai bine să se îndepărteze de el. Așa ar rămâne în viață.
　　　 -Îmi pare rău că nu am dat vreun semn de viață. Abia m-am întors și acum sunt cu...
　　　 Un țipăt o opri. Nu era datorat fricii sau a altui motiv. Era doar un bătrân care țipa la sărmana casieriță. Aceasta din urmă părea oripilată. Eudora oftă.
　　　 Bătrânul se întoarse pe călcâie și călcă apăsat către ei. Andrew simțea că nu știa ce făcuseră ca să merite furia lui. Nu-l recunoștea.
　　　 Apoi realiză că venea înspre Eudora.
　　　 Brusc văzu asemănările dintre ei. Maxilarul încleștat, privirea plină de furie, nasul elegant.
　　　 Era bunicul ei. Cel pe care voia să-l enerveze cântând la chitară. Văzându-l, nu-i era greu de înțeles de ce. Nu părea deloc o persoană plăcută sau care își dorea să fie plăcută.
　　　 Eudora le făcu cunoștință. Părea poate și mai inconfortabilă decât dacă ar lăsa-o într-o cameră cu Dawson.
　　　 Dee fu singura care se putu preface că nu simte cât de ciudată era situația.
　　　 Doar că Andrew observase de ceva timp că Dee părea că voia s-o pedepsească pe Eudora. Nu înțelegea de ce și nu voia să știe. Bănuia motivul și i se părea prea scârbos.
　　　 -Îți vine să crezi că au schimbat rețeta de milkshake? tună bunicul ei.
　　　 Fata își mușcă buza. Andrew nu înțelegea cui îi era adresată întrebarea.
　　　 -Da, pentru că au trecut cincizeci de ani de când te-ai mutat din acest oraș.
　　　 -Și nu regret. Îmi pare rău că nu am reușit să-ți conving părinții să nu te muți aici.
　　　 Andrew nu fu păcălit. Nu exista căldură în spatele deciziei sale.
　　　 -Ei bine, nu este un oraș atât de oribil. Dee continua să o chinuie pe Eudora.
　　　 -Acum cincizeci de ani au dispărut trei frați. După iubitele lor. După încă două persoane. Și nu este ultima oară. Chiar înainte să se mute Dora am citit despre un băiat și iubita lui care au dispărut.
　　　 Andrew se uită la Dawson cu coada ochiulu. Știa că era vorba despre el și Beth. Dacă bunicul ei știa cine era Dawson nu lăsa de înțeles.
　　　 -Te aștept în mașină.
　　　 Eudora părea epuizată.
　　　 Încuviință din cap, de parcă răspundea la o întrebare nerostită. Apoi își deschise ochii.
　　　 -Știe? întrebă scurt Dawson.
　　　 -Nu cred. A observat doar niște tipare, dar nu cred că mintea l-a dus la extratereștrii.
　　　 -Știe cine sunt? Băiatul care a dispărut?
　　　 -Îi pot spune că ești el. Dar nu va considera că orașul este mai sigur. A plecat imediat ce a terminat liceul pentru că nu-i plăcea orașul. Avem asta în comun.
　　　 -Crezi că a avut vreo iubită luxenă? întrebă și Dee.
　　　 Eudora ridică din umeri.
　　　 -Dacă nu mai aveți nimic de spus, eu mă întorc acasă. Nu cred că mai este nevoie să mă duceți la școală. Puteți considera că deja am dispărut din viețile voastre.
　　　 Nu se uită după ea când plecă. Era alegerea ei. Va trebui să o respecte. Era mai în siguranță. Bunicul ei avea dreptate.
　　　 Ignoră și privirile celor de la masă. Eudora Sparrow era poate a doua persoană din acest oraș care putea scăpa nevătămată.

　　　 I se părea stupid că venise, dar voia să vorbească cu ea fără să fie păziți de altcineva. Așadar se afla în fața casei ei, anxios de ce urma să se întâmple în continuare.
　　　 -Oh, Andrew, ai venit să o vezi pe Eudora?
　　　 Băiatul îi zâmbi mamei ei.
　　　 Aceasta din urmă o strigă după ce-i făcu semn să intre. Aștepta să fie invitat de Eudora ca să se descalțe. Poate fata nu voia să vorbească cu el. Nu era o idee atât de nemaiîntâlnită.
　　　 Fata coborî scările. Părea mirată.
　　　 -Am venit să-ți aduc un cadou. Pentru reușita ta. Conservatorul.
　　　 -Foarte drăguț din partea ta, spuse mama ei.
　　　 -E în regulă dacă vorbim în camera mea? Sufrageria e destul de aglomerată.
　　　 O întreba pe mama sa, nu pe el. El făcea ce zicea ea. Dacă i-ar fi zis să plece, ar fi făcut-o.
　　　 -Lasă ușa deschisă.
　　　 Urcă după ea. Niciodată nu-i fusese permis să urce. Să vadă dormitorul ei. Cel puțin nu pe dinauntru.
　　　 Nu îi oferi un scaun. Nici ea nu se așeză. Părea că voia să scape de acest circ cât mai repede. Mai ales după ce s-a dezis de ei mai devreme la restaurant.
　　　 Scoase din buzunar o cutiuță și i-o dădu.
　　　 Se duse la birou și o lăsă acolo. El refuză să-i spună ce era în ea. O deschise.
　　　 -Este obsidian. Te protejează de arumi. M-am gândit că te va ajuta după ce te vei muta.
　　　 Era un lânțic mic. Îl rugase pe Daemon să-l ajute cu modelul. Și Katy avea.
　　　 -Acum poți pleca?
　　　 Nu se așteptase să fie atât de rece. Mai ales după ce făcuse un gest frumos și profund.
　　　 Probabil că i se citea mirarea și enervarea de pe față.
　　　 -Ai vrea să-ți mulțumesc? Pentru un colier? Ai stat puțin să te gândești la mine sau cum acest gest nu mă vă ajuta deloc?
　　　 Ar fi preferat să-l lovească. Andrew făcu un pas în spate. Nu-și închipui cum acest gest putea fi interpretat greșit.
　　　 -Nu sunt deloc oarbă, Andrew. Am văzut că și Katy are un asemenea colier. De câte ori a fost ea atacată? De mai multe ori decât mine.
　　　 -Nu este o comparație potrivită.
　　　 -De ce? Pentru că ea a acceptat această viață? Este un semnat, nu-ți dai seama? Dacă un arum m-ar vedea cu așa ceva la gât ar ști că un luxen e aproape. Să mă protejeze? Cum? Bucățica aceasta mică îi poate omorî? Am văzut cum se mișcă, crezi că pot fi mai rapidă decât ei?
　　　 -Dacă vrei te pot învăța niște mișcări de auto-apărare.
　　　 Începu să râdă. Era un sunet lipsit de orice umor.
　　　 -În viața voastră doar aceasta e rezolvarea. Eu nu vreau să înfrunt viața cu pumnii în sus. Nu vreau să am de a face cu voi. Credeai că la restaurant am glumit? Nu mai vreau să vă văd. Dacă aș ști că ar funcționa, m-aș lăsa hipnotizată. Să uit acest an.
　　　
　　　 Trecură mai multe zile fără să vorbească cu ea în afara de micile politețuri de la școală. Salut, mă ajuți cu asta? Merci, pa.
　　　 Din câte știa, nici ceilalți nu o băgau în seamă în afară de saluturi. Erau oricum prea ocupați cu viața lor, cu salvarea lui Beth.
　　　 Nu-i plăcea să-și vadă chitara în colțul camerei, așa că o puse în camera lui Adam. Era închisă cu tot cu amintirea zâmbetului fratelui său.
　　　 Într-una din singurele dimineți când erau doar ei doi în sala de clasă, mereu venea devreme și o urmărea cum alerga, se aplecă înspre ea. Îi era dor să fie atât de aproape de ea încât să-i simtă mirosul de lemn. Ea avea acea privire de căprioară, speriată de el, dar încercând să nu arate.
　　　 -Voiam să te întreb la cât să te iau pentru bal.
　　　 Își simțea inima bătând și blestemă că Dawson intră în clasă. Nu voia să fie de fața la convorbirea lor.
　　　 -Este un mod de tot rahatul să mă întrebi dacă vreau să merg la bal cu tine, Andrew. Răspunsul este nu.
　　　 Dawson păru mirat. După bal urmau să o salveze pe Beth. Știa că băiatul și-ar fi dorit ca el să aibă mintea clară. Dar pentru el ar fi fost mai bine dacă știa că Eudora ajungea acasă în acea noapte. Întreagă. Fără vreo urmă sau vreun arum pe urmele ei.
　　　 -Ca la ultimul bal când ai cântat și ai avut nevoie de șofer.
　　　 Ea nu mai cunoștea pe nimeni în școală. Îi venea greu să creadă că ceruse altcuiva ajutorul. Și doar nu spera să meargă pe bicicletă noaptea. Sau să rămână în școală. Avea nevoie de ajutorul lui.
　　　 -Nu știu cine ți-a spus că voi cânta, dar nu este adevărat. Nici nu știu când este balul, de fapt.
　　　 -Păcat, am auzit că te pricepi să cânți, spuse Dawson.
　　　 Se bucura că intervenise. Își putuse masca puțin șocul. Eudora doar ridică din umeri.
　　　 -M-au întrebat, dar deja am intrat la facultate. Nu am de ce să mă prefac că mai veau să socializez.
　　　 Replica le era adresată. Nu mai voia să fie deranjată.

　　　 Încă nu vorbea cu ei. Nu îi întrebase dacă erau ok sau ce se întâmplase cu Katy. Știa și nu știa. Nu voia să fie implicată. Poate se bucura că nu era ea cea care dispăruse.
　　　 Dawson nu mai era agresiv. Eudora nu mai tresărea când îl vedea. Iar Daemon era prea gol ca să vină la școală. În rarele dăți când venea, nu reacționa la nimic.
　　　 Când își luă diploma la final de an știu că era ultima oară când o vedea pe Eudora Sparrow. Dar era în siguranță.

　　　 Eudora era mai obosită ca oricând. Nu se putea odihni din cauza visului. Nu înțelegea de ce trebuia să vadă acest lucru, acest scenariu de cum s-ar fi întâmplat viața ei.
　　　 Prefera să creadă că era o persoană care trăia în prezent. Acum nu putea zice nici că trăia în trecut. Trăia într-o bulă de cum ar fi viața dacă o singură decizie ar fi fost diferită. De fapt două decizii.
　　　 Era ciudat să fie în prezența celorlalți luxeni. Dawson nu era deloc posacul din vis. Daemon era prea supărat ca să vorbească cu ea. Dee părea circumspectă și aprecia această schimbare. Dacă era să fie sinceră cu sine, ura cât de prietenoasă era.
　　　 Singura persoană cu care comunica era Andrew. Vorbeau despre vis, cum li se părea și ce credeau că însemna. Chiar îl convinsese într-o zi să meargă acasă la părinții ei ca să-și ia din lucruri. Casa era întreagă, dar goală. Părinții ei au fost victimele primului val de extratereștrii. Știa că erau morți. Spera că și paraziții din ei erau.
　　　 Era ciudat să se gândească așa. În mod clar nu se gândea la Andrew ca fiind un parazit. Îi explicase că modul lor de a obține o gazdă umană era diferit de al invadatorilor.
　　　 Era al doilea vis în care ea îl părăsea pe Andrew. Simțea că așa trebuia să facă și acum, dar îi era prea frică.
　　　 În acea seară, se întoarse pe toate părțile patului. Nu pretindea că-i cunoștea pe cei din casă, de aceea nu voia să plece. O puteau găsi. Nu voia să se uite mereu după umăr.
　　　 În acea seară visă. Era la magazin în primele zile din vacanța de vară. Iar în fața ei erau Andrew și Adam. Când se trezi știu că blestemul ei nu se termină. Făcuse o altă alegere. O nouă viață.
　　　 Eudora Sparrow își puse perna peste față și țipă.

　　　 Arăta bine în culorile curții sale.
　　　 Nu că avea de ales ce purta, dar lui Thesan îi plăcea să se prefacă că era o alegere voită din partea ei. O acceptare a locului ei de drept.
　　　 Nu se gândise niciodată cum ar trebui să fie doamna curții Răsăritului. Mai ales când nu crezuse că se îndrăgosti vreodată de o femeie.
　　　 Încă îl iubea pe Liam. Nu știa nici dacă putea numi iubire ce simțea pentru Ophela. Abia o cunoștea. Încă îi ascundea prea multe.
　　　 Pragmatic știa că nu era potrivită pentru a fi doamna curții. Avea nevoie de cineva învățat cu o asemenea sarcină.
　　　 Putea și nu putea să și-o închipui în acest rol. Era clar că ar fi învățat și s-ar fi străduit să fie cum ar trebui, dar uneori era nevoie să fie ceva instinctiv. Și până la urmă nu voia să rămână. Thesan îi datora curții sale pe cineva care i-ar fi pus pe ei pe primul loc.
　　　 Devenise tăcută la un moment dat.
　　　 Refuza să participe la jocul copilăresc de a paria de la ce curte era, dar asta nu însemna că mintea lui nu încerca să descopere de unde era. Erau teste pe care i le oferea fără să se gândească. Ca prima oară când o invitase în camera lui. Nu știuse cum să taie fructele, părea timidă. Nu era de la curțile solare dacă nu era obișnuită cu mâncarea lor.
　　　 Dar asta putea însemna și că nu avusese parte de ele.
　　　 Cineva bătuse la ușă.
　　　 Thesan știa că nu putea trage de timp prea mult, să spere ca aceste momente să rămână suspendate în timp. Deschise ușa cu magia, iar Arla intră aducând o tavă. Doar că pe ea se afla o scrisoare.
　　　 Ophelia se ridică de la masă, făcu o plecăciune și plecă. 　　　
　　　 Thesan ar fi vrut să rămână, ca să o testeze pe viitoarea doamna a curții, dar și reacția aceasta era o dovadă a caracterului ei. Pleca pe tăcute. Nu era aici pentru el, pentru curtenii lui.
　　　 O voce enervantă, asemănătoare cu cea a lui Liam, îi spunea că nu avea de ce să reacționeze altfel. Era o străină, nu avea ce căuta în încăpere când discuta politică. Faptul că-i oferea spațiu arăta caracterul ei. Nu o putea judeca dacă ea nu știa că era judecată pentru altceva.
　　　 -O scrisoare de la Lordul Rhysand, spuse Arla.
　　　 Thesan ridică scrisoarea și o citi în tăcere.
　　　 -Lordul Rhysand dorește o întâlnire între marii lorzi pentu a discuta de războiul pe care-l consideră iminent.
　　　 -Îndrăzneț să vă cheme la curtea lui. Nu știu câți ar accepta.
　　　 Era un sfat ascuns. Nu-i recomanda să meargă. Thesan era destul de convins că ar fi refuzat să meargă.
　　　 -Doar că știe acest lucru. Ne roagă și să venim cu idei de locație. Din păcate, fosta locație neutră de întâlnire este... nedisponibilă.
　　　 Obișnuiau să se întâlnească în mijlocul continentului, dar acel loc păstra amintirile domniei Amarathei.
　　　 -Dacă îmi este permis, lordul meu, de ce nu propuneți să se întâlnească aici? întrebă Arla.
　　　 Era o propunere pe care nu ar fi considerat-o dintr-un număr mare de motive. În primul rând nu era sigur că-și dorea ca ceilalți lorzi să vadă castelul lui nelovit de furia Amarathei.
　　　 Respecta sfaturile Arlei și dorea să afle mai multe. Îi făcu semn să continue.
　　　 -Lordul meu, vor putea vedea că suntem o curte puternică care nu ar trebui provocată. Distrugerea ori ne-a ocolit pentru că ați fost destul de puternic să ascundeți acest loc sau am fost destul de puternici ca să refacem acest loc.
　　　 -Simt un al doilea motiv. Vanitatea mă oprește din a vrea să jubilez în fața lor.
　　　 Acum ezita, iar Thesan bănuia motivul.
　　　 Doar Liam știa ce reprezenta Ophelia. Pentru ceilalți era o anomalie. O fată fără curte, dar primită ca invitat. O vindecătoare talentată. Și îi oferise fostul dormitor al mamei sale. Știa că existau șoapte, dar nu părea că Ophelia le auzise. Nici el, dar își cunoștea curtea prea bine.
　　　 -Consider că ar trebui spus că musafira noastră este oaspetele curții Răsăritului. Astfel este un secret, nu prea bine ascuns. Oricât am vrea să ne ferim de spioni, va ieși la iveală că este cu noi. Mai bine să întindem o mână și să oferim ceva lordului de unde provine.
　　　 -Și cum ai vrea să facem asta?
　　　 -Este posibil să fie recunoscută. Și dacă nu, o putem observa pe ea. De cine se ferește.
　　　 Thesan căzu pe gânduri pentru câteva momente. Ar fi fost o lipsă de încredere din partea lui. Ca lord știa că Arla avea dreptate. Era diferit dacă Ophelia ar fi simțit legătura.
　　　 -Și dacă este de la curtea Nopții sau Toamnei?
　　　 Un coșmar. Nu voia să se gândească la această posibilitate. Ambii lorzi erau imprevizibili.
　　　 -Le vom oferi vindecători.
　　　 Thesan se întreba care era prețul pe care îl va plăti pentru o singură fată?
　　　 -Prea bine. Îi voi scrie lordului Nopții decizia mea. Îl poți chema pe Liam?
　　　 Arla își înclină capul și plecă.
　　　 Era o greșeală. Una ale cărei consecințe nici nu le putea prevedea.
　　　 Era timpul ca Ophelia să fie pusă în fața unei decizii, era loială sieși și-și va ține secretele sau locul ei de naștere îi va fi dezvăluit?