part B 18 - eighteen sunset

　　　 Nu știa de ce-și făcuse probleme că venirea lui Feyre va schimba ceva. Rhysand o ținea ocupată, iar acest lucru se traducea prin faptul că Rose abia o vedea.
　　　 Sau poate era făcut cu intenție pentru a le limita interacțiunile.
　　　 De fiecare dată când avea o misiune periculoasă, un loc nou de vizitat și recuperat ceva, Feyre era cea care mergea. Cea care părăsea Velarisul. Din nou și din nou.
　　　 Antrenament. Asta îi spunea Rhysand.
　　　 Rose nu prea îl credea.
　　　 Pe Cassian da.
　　　 Pentru că la un moment dat începu să o antreneze. Nu la fel de minuțios ca pe ea. Rose nu-i purta pică, chiar o ajuta, arătându-i mișcări sau cum să se poziționeze. 　　　
　　　 Nu era atât de neștiutoare pe cât ar fi crezut. Îi arătase talentul ei la tir cu arcul și Rose fluieră impresionată. Arcul nu era deloc un talent învățat de oricine din lumea lor.
　　　 Dar acel mic sâmbure de gelozie că ea putea să plece prindea rădăcini, iar ea știa că în curând nimic nu-l va mai putea scoate.
　　　 -Vreau să vin și eu cu voi la Hybern.
　　　 Rhysand nici nu se uită la ea.
　　　 Rose așteptă, fără să se miște din fața biroului său.
　　　 Nu era de parcă planul era secret, dar dacă se mira că ea știa, nu îi arăta.
　　　 De fapt, nu îi arăta că o băga în seamă.
　　　 -Nu ai fi în siguranță.
　　　 -Vrăjeli pe care nici tu nu le crezi, Alteță. Într-un final își ridică privirea, dar ea nu terminase: Logodnica ta care este zână de nici trei zile este? Și nu cea care se antrenează aproape de la naștere?
　　　 -Feyre nu este logodnica mea.
　　　 Rose îi aruncă o privire prin care spera că observa cât rahat credea că mănâncă.
　　　 -Și în plus, ești aici ca să fii arma mea secretă. Regina ta nu ar fi prea mulțumită dacă ai fi rănită.
　　　 -Nu mă folosești la Curtea Verii, nici în orașul tău de coșmaruri, nu vrei nici în această misiune? Râse sec. Ce colivie frumoasă am.
　　　 Rhysand doar își ridică o sprânceană, sătul de comparația ei.
　　　 -Sunt sigur că talentele tale vor străluci la momentul potrivit.
　　　 Rose voia să-i răspundă că ea voia să lovească locul care nu vedea strălucirea soarelui, dar își mușcă limba.
　　　 -O pot proteja pe Feyre. Asta sunt, o gardiancă. Cassian și Azriel au propriile misiuni de care sunt sigură că nu se pot despărți ca să fie atenți și la Feyre. Mă pot asigura că este în siguranță. Și sunt o pereche în plus de pumni. Sau nu am demonstrat asta când Velarisul a fost atacat?
　　　 -Mă voi gândi la propunarea ta, Marie.
　　　 Fata plecă, rugându-se la orice zeu o asculta, din această lume sau de-al ei, să îl îndrume spre decizia care nu o mai lăsa pe bară încă o dată.

　　　 Diminețile în care soarele abia îndrăznea să încălzească pământul erau pentru antrenamentul lor.
　　　 Doar că în această zi nu urma să fie nicio sesiune. Cu toate acestea, în camera de antrenament îl găsi pe Cassian.
　　　 Știa că o simțise, nu doar pentru că avea un auz superior. Nu, știa că o simțise pentru că era destuld e sigură că își flexa mușchii într-un mod care cerea să fie observat, apreciat. Nemernicul, gândi Rose.
　　　 Se opri la marginea terenului, linia fiind cea care despărțea cele două lumi.
　　　 -Rhysand mi-a îngăduit să vin cu voi în Hybern, spuse. Își ridică palma ca să-l oprească. Vreau să-mi promiți că nu mă vei proteja, nu mai mult decât ai face cu alt soldat. Nu te vei arunca în fața mea să mă protejezi.
　　　 Cassian se uită la ea, neînțelegând nevoia ei. Îi menținu privirea pentru câteva momente, apoi înclină din cap.
　　　 Pentru că o antrenase, știa că nu avea nevoie de un cavaler care să o protejeze, că se putea descurca.
　　　 Rose nu-i mai spuse nimic și se întoarse pe călcâie, lăsându-l singur.
　　　 Nu mai voia un Dimitri. Cassian trebuia să aibă grijă de misiunea sa, nu să fie cu gândul la ea. Nu voia să piardă pe cineva în același mod.

　　　 -Marie, poți veni puțin?
　　　 Fata se opri și intră în camera unde Feyre Archeron era așezată.
　　　 Încerca să-și dea seama dacă fata arăta diferit, dar nu observa nimic. Până la urmă, dragostea nu era atât de puternică.
　　　 O parte din ea voia s-o întrebe cum se simțea, doar știa cum era să fii readusă la viață și ținută prizonieră de persoana pe care o iubești. Dar să admită tot însemna întrebări la care nu era pregătită să răspundă.
　　　 Totuși, o putea întreba cum se simțea. De parcă era simplu să-ți recunoști propriile sentimente. Urâse curtea Nopții, care îi deveni sanctuar. Îl urâse pe Rhysand, care îi deveni prieten, apoi partener. O iubire mai mare decât exista în mod normal.
　　　 Rose știa că Dimitri fusese partenerul ei. Cel care o înțelegea într-un mod pe care ea nu putea, din lipsa experienței și a vârstei firave care îi despărțea. Dacă se uita la diferența de vârstă dintre Rhysand și Feyre, cei șapte ani între ea și Dimitri păreau o nimica toată.
　　　 Și poate că era curioasă pentru ce se întâmplase după Orașul Coșmarurilor. Ce se întâmplase în timpul, după și mai ales după ce aflase că Rhysand era cel care îi era predestinat. Pentru că ei doar s-au întors, Cassian mai vânăt decât ea după ce mama ei o văzuse pentru prima oară după mulți ani, și acesta i-a spus că Rhsand și Feyre sunt parteneri. Atât.
　　　 Mor îi spusese că Rhysand era cauza colecției de culori de pe pielea lui Cassian. Dar nu înțelegea de ce sau cum.
　　　 Feyre nu părea schimbată nici de faptul că acum era cea mai importantă persoană de la Curtea Nopții, după lordul ei.
　　　 -Rhys mi-a spus că mă vei proteja. Vocea ei era o șoaptă. Vreau să-ți mulțumesc. Pot înțelege nevoia de a simți că faci ceva.
　　　 Îi știa povestea. Încuviință în semn de mulțumire.
　　　 -Am... vorbit cu Rhys. Că nu este corect să te țină prizonieră atâta timp cât îl urăște pe Tamlin că mi-a făcut și mie asta. Nu este nevoie să fii aici pentru târgul vostru.
　　　 -Dar războiul pare că bate la ușă și prezența mea este mai necesară ca oricând.
　　　 Feyre se uită tristă la ea. Rose reformulă:
　　　 -Nu, nu am ajuns să iubesc colivia ce o reprezintă Velaris. Sunt pragmatică. Și, da, vreau să pun în valoare ce am învățat. Sunt o luptătoare, nu pacifistă.
　　　 Tăcerea atârnă între ele.
　　　 Punctul forte al lui Rose nu erau prieteniile.
　　　 -Dhampirii au o mantră, schimbă subiectul. Ei sunt pe primul loc. Mâine vei fi moroiul meu, Feyre Archeron. Cineva care nu are nevoie de protecția mea, dar pentru care m-aș pune în fața oricărui pericol ca să mă asigur că nu va păți nimic.
　　　 Nu era un jurământ. Nu apăru niciun tatuaj pe pielea vreunei fete. Dar Rose rostise aceste cuvinte cu hotărârea unei promisiuni personale.
　　　 Feyre nu va păți nimic, se va întoarce nevătămată sau ea va plăti prețul.

　　　 O nenorocită de ambuscadă.
　　　 Intraseră într-o ambuscadă fără să aibă un plan real de a ieși.
　　　 Și acum erau conduși spre rege.
　　　 Niciodată, dar niciodată nu trebuia să lași persoana care te atacă să te mute în altă direcție. Și ei mergeau aproape senini.
　　　 Era o minciună. Îl ținea pe Azriel, ținându-și palma peste rana sa. Ar fi trebuit să se vindece. Nu de asta erau zâne? Nu era om care era dărâmat de o săgeată.
　　　 O parte din ea știa că vârful săgeții nu era normal dacă nu se vindeca.
　　　 Se gândea la Mason. Și la faptul că această seară urma să se încheie la fel cu aceeași.
　　　 Feyre. Trebuia să o protejeze pe Feyre. Dar nu putea să-l lase pe Cassian să-l ducă pe Azriel singur. Rose înghiți în sec.
　　　 Ajutor, își spuna în minte. Christian. Eddie. Mia. Oricine care ar fi putut să mai încline balanța.