part B 13 - thirteen - the spy

　　　 Verișorii încercară să o îmbuneze pe Marie, dar aceasta părea că mânca și nu îi auzea. Mai îngâna un hm sau aha, dar când întrebarea era dacă dorea să se odihnească sau să descopere bucuriile Velarisului, era clar că nu îi asculta.
　　　 Azriel se scuză și Cassian îl urmă. Măcar se bucura că fratele lui o lăsă în pace pentru moment. Nu voia să se gândească ce simțea la faptul că era prizoniera lor.
　　　 Prizonieră într-o lume întreagă, libertate aproape completă, dar tot nu se putea întoarce în lumea ei.
　　　 Și el nu putea afla nimic despre ea. Cine erau părinții ei (nu că ar conta), ce evenimente o formaseră în cine era. Era ca o foaie de hârtie goală. Pe care Cassian voia s-o scrie cu toate prostiile lui.
　　　 Nici intențiile lui Rhysad nu-i erau clare. Ce avea de câștigat din a o ține aici? Spera că nu o plăcea și el. Chiar dacă Rhysand era lord și Cassian comandant al armatelor, știa că cel din urmă avea un farmec care le făcea pe fete să uite că era bastard.
　　　 Doar pățise.
　　　 Se bucura că regina lor știuse să negocieze în așa fel încât să nu-și îndemne prietena la o viață în captivitate. Din nou, o captivitate cu multe libertăți, dar până la urmă, tot o pasăre în colivie.
　　　 Nu-i plăceau străinii, nu avea încredere în ei.
　　　 Fratele lor îi anunțase că urmau să plece prin împărăție ca să îndrepte fărădelegile înfăptuite în lipsa lui. Acesta era un cod pentru ei de a-i pedepsi pe cei care tăiaseră aripile femelelor. Această treabă îi revenea lui Cassian, iar el turuia de așteptările și fricile lui.
　　　 Înainte să-l însoțească, el și Rhysand trebuiau să meargă la Curtea coșmarurilor.
　　　 Nu știa ce prefera. Lorzii de la curte care îi urau sau lorzii din taberele ilyriene care îi urau.
　　　 Spre deosebire de Marie, Azriel îl asculta cu jumătate de ureche, dar și gândurile lui erau departe. Nu-i plăcea că ea rămânea doar cu fetele în orașul lor.
　　　 Amândoi se opriră când auziră o plesnitură. Era rar ca violența să izbucnească în Velaris. Se uitară unul la celălalt și porniră grabnic spre acel sunet pentru a găsi cauza.
　　　 Între două case se afla o fată pe jos. Deasupra ei stătea un bărbat care văzând că cei doi se opriră în dreptul aleii o luă la fugă.
　　　 -Îl prind eu. Cassian o luă la fugă.
　　　 Azriel se grăbi și el spre fată și îngenunche în fața ei. Când îl simți, se dădu în spate, zgârindu-și coatele.
　　　 Nu că restul corpului ei arăta mai bine. 　　　
　　　 Își ținea fața în jos, dar putea să observe că un obraz îi era mai roșu și că plângea. Brațele aveau mici vânătăi, unele mai noi, altele deja aproape vindecate.
　　　 -Vreau să te ajut, îi spuse ușor.
　　　 Nu își dădea seama cine era, dar putea bănui că acel băiat îi provocase toate acele răni în timp. Și ca urmare nu prea avea încredere în nimeni.
　　　 Ea își strânse genunchii la piept și-și îngropă capul în ei. Tremura de plâns, dar nu o auzea bocind.
　　　 Nu știa cum să o ajute dacă nu-și dorea. În război învățase că îl luai pe sus pe cel rănit dacă avea tragere de inimă și-l puneai pe masa de operație.
　　　 O astfel de abordare nu funcționa cu femeile.
　　　 Mai salvase femei, dar niciodată nu refuzaseră.
　　　 -Numele meu este Azriel. Fratele meu s-a dus după el și va primi pedeapsa bine meritată. Asta dacă el este cel care te-a lovit mai devreme?
　　　 Își ridică capul dintre genunchi. De la lacrimi avea niște ochi negri limpezi cu o privire speriată. Buzele roși de la mușcături formau o linie aproape inexistentă.
　　　 Avea un chip frumos, aproape angelic. O aluniță lângă una din sprâncene.
　　　 Dădu din cap.
　　　 Îi venea greu să creadă, dar nu voia să se certe cu ea și să distrugă încrederea abia formată.
　　　 -Vrei să te duc undeva unde nu te va găsi?
　　　 Nu știa de ce se oferise. Ar fi trebuit să le cheme pe gemene. Poate ar fi fost mai receptivă la ajutorul lor.
　　　 Ușor, fără să-i răspundă la ofertă, se ridică, susținându-se de casă.
　　　 Era înaltă și aproape se dezechilibră. Azriel îi oferi brațul.
　　　 Se gândi puțin înainte să-l accepte, dar tot simțea că abia se sprijinea de el. La orice urmă de pericol pe care l-ar fi simțit, urma să alerge în direcția opusă lui.
　　　 El oftă. Nu că ar fi putut să-l întreacă.
　　　 Lăsând-o pe ea să stabilească viteza, o luară încep spre casa lui și a lui Cassian.

　　　 Fata abia stătea pe canapea. Era sigur ca dacă respira puțin mai adânc urma să cadă. Se așezase și cât mai aproape de ușă.
　　　 Măcar nu o mai auzea suspinând.
　　　 Primii pași fuseră grei, Se poticnea și o putea auzi trăgând aer în piept de fiecare dată când Azriel o prindea.
　　　 -Îți pot oferi un pahar cu apă?
　　　 Își ridică privirea spre el. Ochii i se umflaseră de la plâns. Ca să nu se simtă incomfortabil se uită la acea aluniță de lângă sprânceană. Cumva fața îi era perfectă, fără lovituri. Era și normal, știa că mulți bărbați preferau să nu strice frumusețea femeilor lor.
　　　 Ea încuviință. Era a doua oară când îi accepta ajutorul și se bucura.
　　　 -Ceva de mâncare?
　　　 Îl refuză din cap.
　　　 Încercă să nu-și lase dezamăgirea și se ridică.
　　　 În bucutărie dădu de gemene care îi aruncară o privire de parcă nu știau ce face. Cu un semn categoric din mână le făcu să tacă.
　　　 Ea era o victimă, nu un criminal periculos, era sigur de asta. Nu aveau de ce să se teamă.
　　　 Cu o privire dezaprobatoare, Nuala îi întinse o farfurie cu pâine abia făcută. Înclină din cap și se întoarse la ea.
　　　 Puse paharul cu apă și pâinea pe masă.
　　　 Dădu pe gât paharul cu apă, dar nu se atinse de pâine.
　　　 Când dorea să afle informații de la prizoneri, începea ușor, dar nu de puține ori începea să-i și tortureze. Nu ar fi vrut să procedeze așa acum.
　　　 -Mă numesc Luna, îi spuse.
　　　 Nu o întrebase. Îi plăcea că avuse încredere în el ca să-și împărtășească numele.
　　　 -Mă bucur să te cunosc.
　　　 Trebuia să fie foarte atent pentru a nu-i pierde încrederea
　　　 -Vreau să te ajut, cu adevărat.
　　　 Își coborî privirea.
　　　 Ar fi vrut să își pună mâna pe genunchiul ei ca să îi arate că nu trebuia să se teamă, dar credea că ar fi avut efectul fix opus.
　　　 -Aș vrea să nu mă mai gândesc la el, zise într-un final.
　　　 -Măcar spune-mi, el este cel care te-a lovit cu palma mai devreme?
　　　 Umerii i se lăsară în jos.
　　　 Știa să citească destul oamenii cât să înțeleagă că da.
　　　 Din nu știu ce motiv, umbrele lui îi șopteau în ureche: mincinoasă, prefăcută, impostoare.
　　　 Cu toate acestea, nu simțea nimic din acestea. Era abia lovită și reacția corpului ei indica sinceritate.
　　　 -Nu vreau să mă mai gândesc la el.
　　　 Vuietul umbrelor o făcu să o întrebe:
　　　 -Cum de nu te cunosc?
　　　 Își ridică privirea. Nu părea zdrobită de acuzație. Și el știa că era imposibil să-i cunoască pe toți locuitorii Velarisului, dar și-ar fi adus aminte de ea.
　　　 De frumusețea ei și de rănile vizibile.
　　　 Îi răspunse cu o voce clară:
　　　 -Nu m-a lăsat să ies din casă de când ne-am căsătorit. Când s-a redeschis orașul, a decis să plecăm. Am încercat să mă împotrivesc când... ați apărut voi.
　　　 Mincinoasă. Prefăcută. Impostoare.
　　　 Vocea ei rămase la fel, nu se schimbase de parcă a vrut să creadă minciuna. Se uitase în ochii lui, nu se ferise. Mâinile îi rămaseră în poală, nu se fâțâise. Nici bătăile inimii nu se înteșiseră. Nu știa ce simțeau umbrele.
　　　 Era prima oară când chiar se uita la altă femeie în afară de Mor. Uneori era obosit să o iubească mereu pe ea, iar Mor să nu-i întoarcă niciodată sentimentele.
　　　 Era cumva mai sigur să o iubească pe ea. Nu ar fi avut niciodată inima frântă în acest fel pentru că nu ar fi avut niciodată inima lui.
　　　 Să se îndrăgostească de altcineva însemna să riște o durere nouă.
　　　 -Îmi pare...
　　　 Nu apucă să-și termine propoziția pentru că fu întreruptat de Cassian care intră pe ușă.
　　　 Realiză că uitase să-l anunțe unde mergea și că o luase pe Luna cu el.
　　　 Nu că și-a lăsat șocul de a vedea o fată rănită pe canapeaua lor.
　　　 Luna se sperie și se aruncă în partea opusă. Nu se gândise că pericolul putea să vină de acolo. Își puse mâinile în cap.
　　　 -Nu l-a găsit pe micul rahat.
　　　 -Pentru că bănuiesc că s-a urcat pe o navă. Luna, știi unde voia să plecați?
　　　 Acum Cassian ridică o sprânceană.
　　　 Îi plăcea acel sentiment ce a dispărut. Mândria că în el avuse încredere.
　　　 Luna răspunse cu jumătate de gură că nu.
　　　 Dacă mai devreme nu simțise că minte, acum știa că da.
　　　 -Nu vreau să-l mai văd, răspunse.
　　　 Prefăcută, șuierau umbrele. Aproape că ar fi atacat-o dacă nu le ținea lângă el.
　　　 -Vrem să-l pedepsim, nici nu trebuie să-l vezi.
　　　 Doar că știau că nu era cazul. Aveau nevoie de numele lui și apoi de ea să-l recunoască.　　　
　　　 -Vreau doar să am o viață liniștită de acum. Nu vrea să-i permit să-mi bântuie gândurile.
　　　 Azriel se gândi la toate persoanele care l-au rănit în trecut. Dela frații lui, la Ilyrianii din tabără până la inamicii din timpul războiului. Doar că el a luat fiecare tăieturiă, julitură, os fracturat și s-a întărit. A ales să devină mai bun decât oricine l-a rănit pentru a nu mai avea putere asupra lui.
　　　 Dar ea nu avusese parte de pregătirea lui. Era o fată care s-a căsătorit cu cine nu trebuia. Nu putea să se enerveze pe ea.
　　　 Avea nevoie de timp ca să poată să se răzbune pe agresorul ei.
　　　 Prefăcută, șuierară umbrele atât de tare că se mira cum de altcineva nu le auzise.
　　　 -Eu..., începu Luna. Nu vreau să vă mai deranjez. Se ridică și se îndreptă cu pași mărunți spre ușă.
　　　 -Ai unde să stai? o întrebă Cassian când trecu pe lângă el. Luna se opri.
　　　 Dacă era casa lui, cel mai probabil o vânduse. Sau ea nu avea cheia.
　　　 Cassian își puse palma peste cotul ei pentru a opri din a zbughi pe ușă. După cum se aștepta, ea se crispă.
　　　 -Știu un apartament. Chiria este nesimțit de mică pentru că este într-o zonă puțin mai... urâțică. Azriel știa exact unde se referea. Nu-i venea să creadă că propunea așa ceva. Continuă: Dar o să dau sfară în țară că te afli sub protecția mea și nu cred că va îndrăzni cineva să te atingă.
　　　 Era deștept din partea lui. Nu adăugă că și el urma să procedeze la fel.
　　　 Înainte să se plângă sau să refuze oferta fratelui lui, el spuse:
　　　 -Și ca să nu simți că este pomană, trebuie să-ți găsim și un loc de muncă, nu?
　　　 Părea uimită că cei doi străini se strofocau atâta pentru ea.
　　　 De ce? îl întrebară umbrele.
　　　 Chiar era o întrebare bună, dar o puse în altă parte pentru mai târziu.
　　　 -Nu spuneau băieții din garnizoană că dacă ar găsi pe cineva care să le facă curat prin casă ar accepta?
　　　 Era umilitor. Se uită la mâinile ei atât de delicate care să fie stricate de frecatul podelelor.
　　　 -Nimeni nu o să vrea să se apropie de tine, mai ales că vei avea și protecția lor.
　　　 -Muțumesc. Luna își aplecă capul.
　　　 Azriel și-ar fi dorit să fie el cel care o salvase. Care îi va da un motiv să se trezească și să uite de agresorul ei.
　　　 Mai întâi Mor și acum ea. O uitase destul de repede pe Marie.
　　　 Cassian îi dădu drumul:
　　　 -Putem merge mâine la garnizoană și la apartament. Noi trebuie să mergem la o cină.
　　　 Doar că ea unde urma să doarmă în această seară?
　　　 -Poți rămâne aici. Nuala și Cerridwen îți pot ține de urât, spuse Azriel.
　　　 De parcă abia așteptau să fie chemate, gemenele apărură.
　　　 O apucară ușor de ambele brațe și o ghidară înapoi spre canapea. Azriel le arucă o privire prin care voia să lase de înțeles că nu aveau voie să o întristeze prin întrebări.
　　　 Se uită la Luna, dar ea avea privirea fixată între genunchi. Își lăsă o umbră lângă ea. O umbră care țipa mincinoasă, prefăcută, impostoare.
　　　
　　　 Îl lăsă pe Cassian să-i mai dea târcoale lui Marie și el dispăru.
　　　 Știa că va trebui să vadă în ce stare era curtea lui, dar nu credea că Rhysand își dorea să rezolve acest lucru atât de... mâine să plece.
　　　 Își dorea să vadă cum era Luna. Asta însemna că Cassian trebuia să rezolve și mai de dimineață problema ei.
　　　 Când intră în apartament, nu o văzu pe canapea.
　　　 Farfuria cu pâine era goală. Spera că mâncase ceva, ci nu gemenele.
　　　 Ușa de la baie se deschise și Luna ieși.
　　　 Avea părul ud. Se opri când îl văzu și-și coborî privirea:
　　　 -Au zis că pot să fac o baie.
　　　 Normal, doar căzuse pe jos.
　　　 Își frecase transpirația și mizeria de pe piele și acum vânătăile contrastau și mai mult pe pielea ei palidă.
　　　 -Pot să-ți aduc o bluză? Nu cred că este comod să dormi în corset.
　　　 Își ridică ușor capul. Părea mirată de blândețea cu care îi vorbea.
　　　 Nu știa dacă era din cauză că nu era obișnuită sau dacă el nu părea o persoană care să vorbească blând. Spera că a doua variantă. Era mai bine pentru reputația lui.
　　　 Doar că nu voia s-o sperie.
　　　 -Nu vreau să fiu o povară, lordul meu.
　　　 Fără să-i răspundă intră în cameră la el și scoase pe lângă un tricou, un așternut, o pătură și un prosop. Luă și o pernă și le puse pe toate pe canapea.
　　　 -Nici nu ar fi trebuit să neceri, trebuia să ne oferim noi.
　　　 -Vă mulțumesc. Doar că atâta bunăvoință... Nu sunt obișnuită.
　　　 I se frânse inima. Și-ar fi dorit să-i dea șuvițele de păr ude pe după ureche. Să o ia în brațe și să-i șoptească la ureche că totul o să fie bine.
　　　 Nu știa dacă nu îndrăznea din cauza fricii ei sau a lui. De a nu fi refuzat. Din nou.
　　　 -Te las să te odihnești, Cassian și cu mine va trebui să plecăm dimineață. Te va trezi mai devreme decât te-ai fi așteptat.
　　　 Îi zâmbi, dar ea nu părea că această informație o deranja sau o bucura.
　　　 Părea apatică.
　　　 Ar fi vrut...
　　　 Dar mai bine o lăsa să se odihnească. Îi spuse noapte bună și închise ușa, ascultând cum nu se mișcă. Abia după câteva minute auzi foșneala hainelor și a lenjeriei.

　　　 Ca în aproape fiecare noapte, Azriel nu putea să doarmă. Îl auzise pe Cassian intrând și căzând în pat, sforăind dinainte să pună capul pe pernă.
　　　 Se ridică și ieși ușor din cameră.
　　　 O văzu pe Luna stând în fund pe canapea. Nu era singurul care nu putea să doarmă deci.
　　　 Își drese glasul ca să nu o sperie. Îl observă, ușoara mișcare a umerilor o dădu de gol, dar nu se întoarse spre el.
　　　 -Îmi pare rău dacă te-am trezit.
　　　 Știa că era o minciună. Era deja trează.
　　　 Se întoarse abia acum spre el și zâmbi.
　　　 -Nu ar trebui să vă simțiți prost din cauza mea în propria casă. Îmi pare mie rău dacă v-am deranjat.
　　　 -Nu puteam să dorm. Pot presupune că suferiți de aceeași problemă?
　　　 Luna ridică din umeri.
　　　 -Îți pot oferi o cană de lapte cald? Uneori mă ajută.
　　　 Nu-l ajuta niciodată. Dar știa că unele persoane se simțeau mai bine. Îi liniștea.
　　　 Luna se ridică și veni lângă el.
　　　 Bluza lui îi atârna pe un umăr acoperit de câteva șuvițe de păr uscate de data aceasta. Avea picioarele dezgolite și știa că nu se cuvenea să o vadă așa. Practic încă era căsătorită.
　　　 Până îl găsea pe acel imbecil și-l omora.
　　　 Dacă cineva ar fi văzut cum stătea îmbrăcată în prezența lui ar fi început să bârfească și nu-și dorea să-i strice reputația.
　　　 Îl urmă în bucătărie și se așeză la masă. Azriel scoase carafa cu lapte și un ibric.
　　　 Cât timp laptele se încălzea pe foc, el căuta prin dulapuri până găsi niște cornulețe. Puse câteva pe o farfurie și se așeză lângă ea.
　　　 Dubios. Nu avea deloc pungi negre sub ochi. Tot corpul părea să aibă măcar o părticică lovită, dar nu părea să aibă probleme cu somnul. Cel puțin astăzi avea.
　　　 Avea o ușoară dâră de murdărie sub ochi. Nici nu știa cum de nu o observase mai devreme. De parcă ochiul i-ar fi lăcrimat pete negre.
　　　 -Sper ca totul să fie bine, rupse tăcerea înaintea să o mai inspecteze.
　　　 Azriel ridică dintr-o sprânceană.
　　　 -Ai spus că veți pleca. Sper să aveți o călătorie plăcută.
　　　 Până să se gândească la un răspuns, luă ibricul de pe foc și turnă conținutul în două pahare.
　　　 -Nu vreau să crezi că-mi bag nasul, adăugă și-i mulțumi pentru lapte.
　　　 Luna luă de pe masă solnița și-și puse puțină în palmă. Apoi o lăsă să cadă în pahar.
　　　 -Îmi place să beau așa.
　　　 Nu mai văzuse pe nimeni să bea așa, dar nu mai întâlnise nici pe nimeni ca ea.
　　　 -Doar o ușoară verificare.
　　　 Nu-i spuse asupra cui sau unde.
　　　 Își băură restul laptelui în tăcere. Când el termină, îi spuse noapte bună și se întoarse în cameră.
　　　 Auzi sunetul apei și un ușor murmurat. Apoi o auzi cum se așeză pe canapea.
　　　 Spera să doarmă mai liniștită. Își închise și el ochii, dar somnul nu veni atât de repedepe cât sperase.

　　　 Când se trezise dimineață, îl auzi pe Cassian vorbind cu ea, râzând și încercând să o binedispună.
　　　 Îi auzi și replicile ei, temătoare, dar cu un ton de recunoștință.
　　　 Nu ieși la ei. Nu știa ce-l oprea.
　　　 Îi auzi ieșind din casă, dar nu-i urmă. Nici umbrelor nu le dădu voie.
　　　
　　　 O urmărea periodic.
　　　 Știa că mergea o dată la trei zile la ei acasă și făcea curățenie. Spăla pe jos, ștergea praful.
　　　 Uneori gemenele îi lăsau bunuri coapte și un bilețel ca să știe că se poate servi. Se uita la ele cu jind, dar nu lua niciodată. De parcă simțea că e un test.
　　　 Știa la ce alți soldați mergea și știa că ei râdeau cu ea.
　　　 I se umplu inima de bucurie când auzi că-și cumpărase o rochie nouă. Neagră și cu buzunare, dar nu mai era cea veche și ruptă. Dar în greutate tot nu prinsese.
　　　 Știa că după ce termina de făcut curat mergea la cumpărături, inițial le lua în mână și se chinuia, dar apoi își permise un coș și mergea cu el.
　　　 Începuse să râdă, să aprecieze viața.
　　　 În timp ce el mergea din așezare în așezare, amenința lorzii.
　　　 Ar fi preferat să fie lângă ea.
　　　 Nu știa de ce Rhysand prefera să stea cât mai departe de Velaris. Îl mai întreba de Marie. Care părea să fie opusul Lunei. Ea stătea numai închisă în Casa Umbrei.
　　　 Dacă o iubea, de ce stătea departe de ea?
　　　 Zi cu zi, noapte cu noapte, abia aștepta să se reîntoarcă în Velaris. Să o vadă pe Luna cu ochii lui și să-i simtă mirosul. A miere și abanos.
　　　 Poate ar fi putut să o simtă aproape, poate ar fi lăsat-o s-o ia în brațe.

　　　 Dădea dreptate zvonurilor când o văzu pe Marie. Nu doar că slăbise, dar părea o părticică din ce era în prima zi când o întâlnise.
　　　 Rhysand ori nu observa, ori nu-i păsa când o întreba:
　　　 -Și care este partea ta preferată din Velaris?
　　　 -Arată chiar frumos noaptea cu luminile. Altceva nu am văzut.
　　　 Și Rhysand știa că nu părăsise turnul. Nu conta de câte ori Amren sau Mor încercaseră să o convingă.
　　　 -Nu ai îndrăznit să explorezi? Măcar se prefăcea mirat. Lângă el, Cassian nu avea stare. Își tot bâțâia piciorul. Știi doar că ai protecția mea, încheie lordul.
　　　 -Sau nu am vrut.
　　　 Măcar mânca. Nu tot din farfurie. De parcă încă nu era sigură de tot ce mânca și nu voia să riște de față cu ei.
　　　 Umbrele nu fuseseră atente la cât de des mâncase ceva nou. Îi raportaseră doar că mânca.
　　　 -Tot am încercat să o conving să vină cu mine în club, dar nu vrea, Mor stătea bosumflată.
　　　 -Este o idee fantastică! exclamă Cassian.
　　　 Marie se ridică de la masă, mai mult de jumătate de mâncare încă în farfurie:
　　　 -Acum poți merge cu el. Ia-i și pe ceilalți doi și nici nu o să-mi simți lipsa.
　　　 -Cred că și eu o să refuz, spuse Rhysand.
　　　 Nu era caracteristic lui. Încă nu înțelegea care era adevărata lui poveste. De ce nu era el. De ce Marie era prizoniera lor.
　　　 Și Azriel ar fi vrut să se scuze, dar Mor îi aruncă o privire pe care cu greu o putea refuza.
　　　 Nu așteptă mai multe ocazii ca să o oprească, aproape o tuli la fugă.
　　　 -Mă duc să o conving. Cassian se ridică de la masă.
　　　 Azriel așteptă să vadă vreo reacție de gelozie din partea lui Rhysand, dar nimic.
　　　 -Mă duci jos? Mor își flutură genele până când Azriel încuviință din cap.
　　　 Sincer, ura serile în club și chiar ar fi vrut să se odihnească.
　　　 Pe drumul spre baza casei vântului, Mor vorbi fără întrerupere. Azriel mai răspundea la întrebările pe care le avea despre călătoria lui. Nu îl întrebă de vizita în Hewn.
　　　 Când simți o umbră deasupra lui îl văzu pe Cassian coborând.
　　　 Nu îl așteptă. Nu o vedea pe Marie cu el. Nici nu se aștepta că o să vină.
　　　 Dar el zâmbea când ateriză lângă ei.
　　　 -Vrea să coboare singură, spuse mândru.
　　　 Cineva își drese vocea în spatele lor și ieși dintre umbre.
　　　 Era Marie.
　　　 -Este imposibil! Exclamă Cassian. Te-ai teleportat. Așa urci scările!
　　　 Marie își scutură niște scame invizibile. Azriel observă că purta mănuși.
　　　 -În lumea noastră există scări și un aparat magic care te urcă sau coboară singur. Cum voi nu aveți asta, am improvizat. Am legat o sfoară și m-am lăsat pe ea ca să cobor. Cât ați fost plecați, am perfecționat coborârea. Urcatul tot este pe scări, spuse sfios.
　　　 Era ingenios. O rezolvare vicleană a unei probleme pe care și-o crease singură. Dar măcar nu depindea de ei.
　　　 -Știai de asta? Prietenul lui era într-adevăr oripilat.
　　　 Mor scutură din cap.
　　　 Azriel se gândea că era cam greu să ascundă ce făcuse. Cât de discretă să fie?
　　　 În primul rând îi trebuia sfoară. După să o testeze. Cum calculase totul?
　　　 Se întreba când își dăduse seama să poarte mănuși ca să se protejeze. Sau se gândise de la început.
　　　 Cum legase sfoara? Ar fi vrut chiar acum să se uite, dar Mor îl trase. Îl știa prea bine.
　　　 Băieții începură să o întrebe cum reușise. Nu se gândiseră niciodată să păcălească așa scările.
　　　 Întrebase casa dacă poate. Casa i-a dat frânghie.
　　　 Cum o testase? Legase prima frânghie și coborî pe ea. Apoi mai ceruse o frânghie și o legase de capăt. Și tot așa până ajunse jos.
　　　 Cum de nu murise? Mai încercase în lumea ei să coboare și știa cum trebuia să facă. Era mai sus decât până acum, dar trebuia doar să fie atentă. Și se julise până învățase cum să evite scările.
　　　 Ar mai întrebat-o multe, dar imediat ce intrară în club trebuiau să țipe întrebările. Marie zâmbea cu gura până la urechi. Liniște. Din partea lor că muzica răsuna și le acoperea întrebările.
　　　După ce se așezară la masa lor obișnuită, Cassian încercă să o tragă pe Marie după el, spre marea ei dezamăgire. Nu conta cât își înfigea călcâiele în podea, Cassian o trăgea după el spre ringul de dans.
　　　 -Mi te alături? îl întrebă Mor.
　　　 Scutură din cap. Nu-i plăcea să danseze și nici nu avea chef.
　　　 Prefera să-i observe pe cei din club. Să vadă dacă se schimbase ceva, ce relații se mai formaseră, ce relații se rupseseră.
　　　 Mor se ridică și plecă ușor supărată, dar zâmbetul îi reveni imediat ce ajunse pe ringul de dans.
　　　 Nu avea nevoie de partener ca să danseze.
　　　 La câteva capete de ea, se aflau Cassian și Marie. Cea din urmă părea puțin țeapănă, de parcă nu era sigură cum trebuia să danseze, pe când Cassian o lua de mâini, o trăgea dintr-o parte în alta. Fantoma unei zâmbete îi dansa pe buze, dar se străduia din răsputeri să pară enervată.
　　　 Cum studia oamenii observă un cap șaten familiar. Se ridică ca să vadă mai bine și când se roti văzu chipul Lunei. Porni înspre ea.
　　　 O bătu ușor pe urmă. Când se întoarse înghiți în sec.
　　　 Ea era. Dar nu mai vedea nicio vânătaie. Chipul îi era curat și părul nu mai părea încurcat, ci mătăsos. Ar fi vrut să vadă dacă degetele sale se puteau bloca în el.
　　　 Purta o rochie neagră simplă, nu mai vedea nicio urmă a fostei ei vieți.
　　　 Ea îi zâmbi larg și spuse ceva, dar nu auzi din cauza muzicii.
　　　 Atunci se ridică pe vârfuri. Se lăsă și el în jos ca s-o audă:
　　　 -Mă bucur să vă văd!
　　　 Umbrele lui, care obișnuiau să țipe că era o mincinoasă, tăcură. Era sinceră. Nu trebuia să-i spună nimeni.
　　　 Îi făcu iar semn ca să se lase în jos:
　　　 -Ai venit ca să dansezi?
　　　 Nu. Venise doar pentru că Mor îl convinse.
　　　 Privirea îi căzu pe cea în cauză. Ridică o sprânceană, de parcă și ea era surprinsă să-l vadă în altă parte de unde îl lăsase.
　　　 Fără să se gândească prea mult, o prinse pe Luna de mijloc și o roti. 　　　
　　　 Știa că Mor nu se mai uita la ei. Nu-i păsa cu cine vorbea sau cu cine se culca. Nici nu știa ce spera.
　　　 Nu era corect pentru Luna.
　　　 Dar ea nu părea să știe că se afla în mijlocul unui război amoros. Zâmbea și râdea când se încurca, se încrunta când îl călca pe picioare pe Azriel.
　　　 Nu mai părea fata speriată de pe alee.
　　　 În acele luni cât lipsise, ea prinsese viață. Și el nu fusese aici ca s-o vadă. Să fie alături de ea.
　　　 Nu știa cât trecuse până când îi spuse că vrea să-și tragă sufletul afară.
　　　 În lumina lunii putea să vadă cum părul îi sătea lipit de cap și ceafă. Părea mai închis la culoare decât ultima oară când o văzuse.
　　　 Știa că erau femei care își schimbau culoarea părului cu ceai. Se întreba câte fantome mai ținea în ea și dacă avea probleme să se vadă normală. Poate vânătăile deveniseră normalitatea ei.
　　　 Azriel nu-și putea închipui să se uite la mâinile lui și să nu le vadă distruse. Rănile ei nu erau atât de permanente.
　　　 Deși dacă trăise cu el atâta timp ar fi putut să simtă asta.
　　　 -Te-a deranjat cineva? o întrebă.
　　　 Știa că nu.
　　　 -Încă mai îmi este frică să merg noaptea prin cartier. Chiar dacă și ceilalți băieți au zis că sunt sub protecția lor.
　　　 Azriel își ridică o sprânceană. Luna oftă de parcă știa la ce se gândea.
　　　 -Nu mai suportam să stau în casă. Voiam să simt muzică și să dansez până să uit unde mă aflu.
　　　 Așteptă șuieratul umbrelor, dar nu veni.
　　　 Putea înțelege ce simțea. Doar că el nu alegea să danseze, ci să se antreneze până la epuizare.
　　　 -Te pot conduce acasă? Sau ai vrea să mai dansezi?
　　　 Își dădu capul pe spate și se uită la stele. Picăturile de transpirație de pe ea păreau să pulseze cu ea. Își coborî încet privirea, se uită spre ușa clubului care se deschise și încuviință.
　　　 Ar fi trebuit să le spună prietenelor lui că pleca. Nu credea că le păsa. 　　　
　　　 Când ușa se deschise intră o umbră de a lui. Știa că Mor dansa cu altcineva, iar Marie reuși să scape de Cassian și se ascundea în baie. Iar prietenul lui era la bar și dădea pe gât alcool.
　　　 Îi oferi încheietura, mult prea galant pentru el, iar ea refuză.
　　　 Nu se speriase de atingerea lui îi club, chiar și ea își lăsase degetele line ca un susur de apă pe el, dar aici... sub vastitatea stelelor, sub privirile iscoditoare ale tuturor, se temea iar.
　　　 Porniră încet, o lăsă pe ea să stabilească cursul. Dar nici unul dintre ei nu vorbiră prea curând.

　　　 -Vrei să intri? îl întrebă după minute de tăcere. Cred că-ți sunt datoare cu un ceai cald. Își lăsă privirea în jos. Cred că-ți sunt datoare cu mult mai multe de atât.
　　　 S-ar fi simțit ca un idiot să o refuze acum. Nu-i datora nimic. Poate ar fi trebuit să o lase și în pace. Să-și facă o viață cu un bărbat care va putea să-i ofere totul.
　　　 Orice sentimente ar fi simțit pentru ea, nu era pregătit încă.
　　　 Zeilor, cât și-ar fi dorit să fie, dar nu putea să o iubească.
　　　 Nu-și putea deschide inima unei fete la fel de vulnerabile ca el. Știa că împreună nu s-ar fi izbăvit.
　　　 Mor îi știa toți demonii, l-ar fi putut ajuta.
　　　 Fără să vrea, încuviință.
　　　 Nu-i cunoștea toate suferințele, dar știa că refuzul lui ar fi întristat-o. Era doar un pahar cu lapte. Nimic mai mult.
　　　 Apartamentul ei era gol. Cum intra vedea patul făcut, o singură perna era așezată, un contrast cu patul lui Mor unde pernele te îngropau când te întindeai în pat.
　　　 Nu vedea nicio decorațiune. Nimic personal.
　　　 Luna trecu parcă prea repede până ajunse la un blat foarte mic de bucătărie. Deschise geamul și băgă în casă o sticlă de lapte pe care o mirosi înainte să o toarne într-un ibric.
　　　 Aprinse focul și-și lăsă capul pe blat, sprijinit între brațe.
　　　 Azriel continuă să se uite prin apartament.
　　　 Sub masă vedea un coș împletit. Într-un cui cam scos în afară era atârnat un șorț de bucătărie cu valuri. Se mira unde îl găsise.
　　　 -Cumpăr din fiecare salariu câte ceva micuț, îi spuse. Când am văzut acel șorț m-am amuzat. Nu se asortează cu ochii mei? Deci îl observase.
　　　 Dacă ar fi fost albaștri ca marea, i-ar fi dat dreptate fără echivoc.
　　　 Se uită în ochii ei: păreau tulburați ca o furtună în larg. Negri ca fundul oceanului care te înghițea și nu-ți mai dădea drumul.
　　　 Tot i se părea nepotrivit.
　　　 -Te voi ruga să mă scuzi, dar nu am mai avut musafiri până acum.
　　　 Știa.
　　　 Când îi puse lapte lui într-o cană și ei într-un castron, realiză că faptul că l-a învitat a fost ceva spontan. Urechile îi erau roși în timp ce sorbea din castron laptele.
　　　 Azriel bău repede, nu voia să-i pună sare în rană. Își arse limba, dar ignoră pișcătura de durere.
　　　 -Sper că vă place munca mea.
　　　 Îi luă puțin până se prinse că se referea la curățenie.
　　　 -Încă nu am ajuns acasă, recunoscu. Dar gemenele sunt puțin ofuscate că le-ai tot refuzat.
　　　 Luna părea mai întâi uimită, apoi contrariată.
　　　 Se întreba cât de des le văzuse pe gemene după acea primă zi. Părea că refăcea fiecare conversație cu ele.
　　　 -Îți mai lăsau pâine la noi acasă.
　　　 -Era pentru mine? întrebă. Acum Azriel era cel surprins. Umbrele lui nu l-ar minți. Le-am văzut, dar pe bilet credeam că scrie că nu am voie.
　　　 -Nu știi să citești?
　　　 Luna dădu din cap.
　　　 Probabil ar fi trebuit să se prindă. El sau ele.
　　　 Minte, șuieră o umbră.
　　　 -Te pot învăța, îi propuse.
　　　 -Mulțumesc, dar chiar nu mai am timp.
　　　 Blocă sunetul umbrelor.
　　　 Știa și el că era mințit acum.
　　　 Dintr-un motiv sau altul nu voia să învețe să citească.
　　　 Știa că nu trebuia să o forțeze. Era intrigat de ea. Și urma să-i afle secretele.
　　　
　　　 Vorbise mai mult decât credea că este pregătită. Îi spuse planurile ei: să-și cumpere o pernă sau poate chiar două, dar nu încă că voia un prosop de calitate mai bună.
　　　 Îi spuse cum se chinuia să găsească cele mai reușite rețete, dar până atunci combina totul și vedea ce-i iese.
　　　 Îl invitase să mănânce cu ea ceva tocană cu brânză pe care o inventase.
　　　 Azriel refuzase, iar ea se încruntase, dar apoi râse.
　　　 Știa că se făcea târziu. Știa și când începea ea ziua, așa că se ridică cu multă greutate de la masă.
　　　 Ar fi vrut să mai stea.
　　　 Să o audă povestind despre viața ei și visurile pe care le năzuise.
　　　 Îl conduse la ușă.
　　　 -Știi ceva? Vreau să știu cum este.
　　　 Și se aruncă în brațele lui.
　　　 Era înaltă, nici nu trebuia să se ridice pe vârfuri ca să-i găsească buzele.
　　　 Era atât de șocat că nu se dădu la o parte, dar nici nu o strânse în brațe.
　　　 Avea gust de lapte și sare și disperare.
　　　 Șocul lui dură prea puțin.
　　　 Și el ar fi vrut să mai rămână, dar nu era corect. Își folosi puterea și dispăru de acolo.
　　　 Se blestemă în momentul când văzu pereții camerei lui. O lăsase nedumerită. Ar fi trebuit să-și ia la revedere.
　　　 Ar fi trebuit să nu-i fie frică să iubească pe altcineva.

　　　 Știa că prima casă pe care o curăța era mereu a lor. Așa că o așteptă.
　　　 Doar că se făcu ora prânzului și tot nu venise.
　　　 La un moment dat nu mai avea ce rapoarte să tot recitească și luă un pumnal și o piatră de ascuțit.
　　　 Chiar dacă era supărată pe el nu însemna că nu mai venea.
　　　 Ar fi aflat dacă voia să încheie colaborarea.
　　　 Poate îi spuse lui Cassian?
　　　 Ascuțea și ascuțea, știind că-și pierde timpul.
　　　 Era aproape ora patru când cineva bătu la ușă și cu o voce sfioasă spuse:
　　　 -Am venit pentru curățenie.
　　　 Dintr-o mișcare se ridică și lăsă pe masă pumnalul și piatră.
　　　 Deschise ușa și o sperie atât de tare că se dădu cu un pas înapoi.
　　　 Își schimbase programul din cauza sărutului.
　　　 Luna lăsă cheia pe care o avea de la casa lor să-i cadă în buzunarul rochiei.
　　　 Se înroșise toată după ce realiză cine era.
　　　 -M-am obișnuit să nu fie nimeni acasă aici, spuse.
　　　 Se dădu la o parte și o lăsă să intre.
　　　 Fără să-i acorde mai multă atenție puse coșul pe podea și începu să caute în el.
　　　 -Îmi pare rău, începu.
　　　 Spatele i se îndreptă, dar nu se întoarse.
　　　 -Este vina mea, eu te-am sărutat.
　　　 Scoase un pămătuf albastru și-l strânse la piept.
　　　 -Am fost doar surprins.
　　　 Luna oftă. Își închise ochii și când îi deschise văzu o furtună în spatele lor.
　　　 -Nu sunt supărat.
　　　 Dar nu-l ascultă și începu să șteargă praful. Icni când văzu pumnalul pe masă, dar îl ridică și șterse masa.
　　　 În mod normal nu ar fi lăsat pe nimeni să pună mâna pe armele lui.
　　　 -Chiar mi-a plăcut.
　　　 Și-o închipuia cum își mușca buza.
　　　 -Doar că am fost surprins și...
　　　 Și reacția lui era să fugă.
　　　 -Nu o să spun nimănui, îi zise.
　　　 Îi luă un moment ca să înțeleagă la ce se referea.
　　　 -Crezi că sunt supărat că dacă ar afla lumea reputația mea ar avea de suferit? râse de această idee.
　　　 Luna se opri și se întoarse spre el. Își puse mâinile în șolduri.
　　　 -Poate nu știu ce se va alege de reputația mea!
　　　 Apoi râse și ea.
　　　 Era un sunet cristalin.
　　　 -Nu te-am ocolit pentru că îmi era frică. Am decis să las casa voastră ultima ca să putem vorbi. Să-mi pot cere iertare. Și să sper să mă lăsați să lucrez.
　　　 Azriel închise distanța dintre ei. Cu o mână o prinse de spate și o trase aproape de el.
　　　 Auzi un ușor buf. Pămătuful ei.
　　　 -Mi-ar plăcea să nu te mai văd curățând case. Dar știu că este mult ma nobil să-ți câștigi tu traiul. Asta vrei, nu? Dacă vrei să-ți dau bani cât să trăiești confortabil pot face și asta. Îți pot lua câte perne vrei.
　　　 Și simți. Îi simți excitarea. Timid își încleștă brațele pe după gâtul lui.
　　　 Azriel își îngropă capul în gâtul ei și inhală. Sare și valuri, asta simțea.
　　　 -Dar cred că nu vrei să depinzi iar de un băiat, nu?
　　　 O simți mișcând capul, nu știa dacă îl aproba sau răsuflarea lui îi dădea fiori.
　　　 Își lăsă capul pe spate și cu greu se stăpâni să nu-i lingă gâtul ca să vadă dacă putea simți acea sare.
　　　 Se prinse de gâtul lui.
　　　 Câteva șuvițe i se desprinseră din cocul atent făcut când plecase de acasă. Azriel găsi elasticul și trase până când părul îi căzu între ei.
　　　 -Cred că ar trebui să ne oprim, îi spuse.
　　　 Dar știa că nu vorbea serios. Începu să-și coboare palma până ajunse la tiv, apoi se băgă sub el.
　　　 Ochii Lunei se măriră, dar nu-l opri.
　　　 -Ai un coleg de apartament, îi aduse aminte când mâna lui găsi elasticul chilotului.
　　　 Își băgă un deget pe lângă el.
　　　 Începură să respire amândoi greu,
　　　 -Dacă vei dori să mă opresc, mă voi opri. Sau putem să continuăm la mine în cameră.
　　　 Luna se îndepărtă puțin de el. Își ținea ochii închiși și părea că se gândea serios la propunerea lui.
　　　 Își mușca buza și el își abținu cu greu un mârâit. Ar fi vrut ca el să fie cel care îi atingea buzele.
　　　 Își puse un deget pe ele.
　　　 Probabil o influența, dar nu-i păsa.
　　　 O voia, o dorea.
　　　 Prostule, șopteau umbrele.
　　　 Le alungă cât mai departe.
　　　 Luna își deschise ochii. Încuviință din cap.
　　　 Dacă ar fi fost un domn, ar fi așteptat ca ea să-i spună. Să disipe toate îndoielile.
　　　 Dar doar o ridică și o duse cât mai rapid în camera lui.

　　　 Intrară într-o rutină. Când puteau, când nu erau obosiți, se retrăgeau în camera lui pentru câteva ore.
　　　 Luna vorbea mereu după.
　　　 Îi povestea despre ce glume mai auzise, ce bârfe auzea la piață. Nimic despre fosta ei viață.
　　　 Uneori, împins de umbre, punea întrebări despre fosta ei viață.
　　　 Luna nu prea răspundea.
　　　 O întreba unde erau părinții ei și ea îi spunea că le simțea lipsa zilnic.
　　　 O întreba de ce se căsătorise cu acel nemernic și ea îi răspundea că fusese necesar.
　　　 O întreba unde copilărise și îi zicea că se bucurase de soare și pădure.
　　　 Niciun alt detaliu.
　　　 Nu precum poveștile din prezent. Unde îi spunea și câte mere erau în sacoșa unei femei care-și înșelase soțul sau ce purta un gardian în casa lui.
　　　 Cu gândurile la această dualitate a ei (nu ajuta faptul că umbrele îl tot avertizau de ea) Azriel nu era prea atent la Mia sau Cassian care încă îi făcea avansuri lui Marie.
　　　 -M-am gândit la ceva, anunță Rhysand.
　　　 Și pe el îl asculta cu jumătate de ureche.
　　　 -Vreau să vorbesc cu regina voastră.
　　　 -O să vorbesc ca să văd dacă putem găsi un utilizator al spiritului ca să vă întâlniți în vis.
　　　 Mia nu prea părea sigură că ceea ce urma să ceară se va îndeplini.
　　　 -Oh, nu. Nu vreau așa. Vreau să o văd.
　　　 -Regina nu are voie să vină în lumea asta, spuse Marie.
　　　 Deja cele două fete păreau aprinse. Rhysand nu părea prea stabil.
　　　 Și el îl cunoștea de mult timp.
　　　 Era sigur că cele două fete îl credeau un psihopat.
　　　 Că doar cei fără țiglele la cap răpeau fete și se comportau de parcă totul era normal.
　　　 -Și de aceea voiam să propun să vin eu în lumea voastră. Dacă sunt de acord, aș prefera nu singur.
　　　 -Ce joc ai în minte? îl întrebă Marie.
　　　 Și această întrebare era în mintea tuturor.
　　　 Era de parcă de fiecare dată când nu-l mai vedea pe Rhysand câteva zile se schimba și mai mult.
　　　 Trebuise să rezolve o mică ceartă dintre doi Illaryeni și nu știa de ce voia așa ceva.
　　　 -Niciun joc. Vreau să văd lumea voastră. Deja cinci persoane din lumea voastră au văzut Velaris. Vreau să văd curtea voastră.
　　　 -O... o să întreb. Dar nu promit nimic.
　　　 Săraca Mia.
　　　 Din câte înțelegea, Mia nu avea bani și era plătită ca să se asigure că totul era bine cu gardianca reginei.
　　　 Spera doar să fie plătită îndeajuns. El nu știa dacă ar rezista toanelor lui Rhysand.
　　　 Restul cinei fu cât de cât tăcută. Imediat ce Mia termină, se ridică și dispăru.

　　　 -Ce vrei de fapt să vezi? îl întrebă mai târziu în biroul lui?
　　　 Rhysand nu-și ridică privirea din raportul pe care il aduse.
　　　 -Pur și simplu sunt curios.
　　　 Umbrele nu trebuiau să-i spună că era mințit.
　　　 -Cum vrei să fiu spionul tău dacă nu ai încredere în mine?
　　　 Atinsese coarda pe care o dorise. Lăsă hârtiile să cadă pe birou și se uită la el precum se uitase și tatăl lui acum mult timp.
　　　 Ca un inconvient.
　　　 -Nu știu cum poți să fii spionul meu dacă nu înțelegi că trebuie să vedem exact cum decurge politica lor. Vreau să vii ca să vedem ce părere au în spatele ușilor. Dacă mai ai îndoieli pe care vrei să le împărtășești, îți recomand să le strigi în vânt.
　　　 Făcu o plecăciune și plecă.
　　　 Încă era mințit.

　　　 -Consiliul a admis să poți veni săptămâna viitoare cu doar doi oaspeți pentru două zile.
　　　 Rhysand zâmbi.
　　　 -Mor? Amren? Vreți să veniți?
　　　 -Lasă-mă în pace, băiete, spuse Amren.
　　　 Ceea ce nu avea sens pentru că lui Amren îi plăcea să acumuleze informații noi. Ceea ce însemna că era un teatru ieftin.
　　　 -Atunci tu Azriel? propuse lordul lui de parcă nu vorbiseră dinainte și nu știa că el își dorea să vină.
　　　 Încuviință.
　　　 Nu observă pe chipurile Miei sau lui Marie vreo urmă de îndoială după această șaradă.
　　　 Mai târziu, când Luna îi povestea despre ultimele povești auzite în târg, mintea lui Azriel era în altă parte.
　　　 Nu-i plăcea să fie un pion.
　　　 -Nici nu mă asculți! Tonul Lunei nu era supărat.
　　　 -Săptămâna viitoare voi pleca iar.
　　　 Nu-l întrebă unde. Și îi plăcea acest aspect la ea.
　　　
　　　 În dimineața aceea, Mor se aranjase mai ceva ca la o petrecere.
　　　 Aproape vomita de la mirosul parfumului ei, dar ei nu-i spuse nimic.
　　　 Rhysand nu-și arăta emoțiile, nu părea încântat, dar nici îngrijorat.
　　　 Marie încerca prea din greu să nu pară entuziasmată.
　　　 Nici nu trebuia cineva să se gândească de ce.
　　　 Mereu când se aflau departe de Velaris, putea simți în frații lui o energie ce ieșea din toți porii lor.
　　　 Amren nu era prezentă, iar Cassian nu lăsa să se vadă dezamăgirea că era lăsat singur.
　　　 El nici nu avusese de ales.
　　　 Ar fi făcut cu mare drag schimb de locuri cu el.
　　　 Mia și Christian apărură.
　　　 -Fiecare să ia pe cineva de mână.
　　　 Rhysand îi făcu cu ochiul lui Marie și o prinse de braț. Mor se prinse de Christian, iar Azriel parcă nu voia să-și accepte soarta.
　　　 Nici nu știa la ce să se aștepte. Marie încercă să le povestească, dar bănuia că-și bătea joc puțin de ei.
　　　 Mia îi șopti:
　　　 -Eu îmi închid ochii și număr până la zece.
　　　 Doar că nu făcu acest lucru. 　　　
　　　 O privi cum își închise ochii, dar el se uită la ea. La fluturarea ușoară a genelor ei când fură cuprinși de lumină și apoi de întuneric.
　　　 Și după iar lumină, doar că o lumină neobișnuită.
　　　 Aproape că îl dobora acest alb nenatural. Nici nu-și dădu seama că era să pice până când nu simți degetele Miei care se înfipseră în carnea lui.
　　　 -O să vomit, spuse Mor.
　　　 Încercă să-și întoarcă privirea înspre ea, să vadă cum arăta, dar mișcarea prea bruscă îi săgetă craniul.
　　　 -O, nu. Stai să-ți dau ceva.
　　　 Era o altă voce.
　　　 Nu știa cine era acea fată de suna ca un susur.
　　　 Nu, era greșit. Vocea ei avea o tărie în ea. Nu era lină ca apă.
　　　 De data aceasta își întoarse capul mai ușor.
　　　 Era tânără. Părea să aibă până în treizeci de ani.
　　　 Purta un halat alb și părul îl avea strâns într-un coc.
　　　 Umbrele lui ar fi vrut să-i dea târcoale, dar le era frică de această lumină. Se uită în jos și nu văzu nicio umbră.
　　　 Umbrele rămaseră lipite de el.
　　　 Fata se mișcă grațios, deși ducea un coș de gunoi în brațe.
　　　 Era calculată. Sau creierul lui era așa de încețoșat încă percepea mișcările ei rapide ca fiind stăpână pe situație.
　　　 Nu se încurca în nimic. Ocolea fiecare obstacol până puse coșul de gunoi în fața lui Mor.
　　　 -Mai vrea cineva? întrebă.
　　　 Era un accent diferit față de ceilalți pe care îi cunoscuse.
　　　 Știa de la Marie că moroii erau înalți, ea clar era moroi la cât de înaltă era. Dar era diferită de ei. Pielea ei părea sărutată de soare, nu la fel de mult ca a lui Marie, dar față de ceilalți moroi pe care îi cunoscuse, părea să aparțină altei curți.
　　　 -Kiz kardeșim! Era un șuierat-țipăt.
　　　 Fata se îndepărtă de Mor și o luă în brațe pe Marie.
　　　 Se aștepta ca cea din urmă să se retragă, dar părea că voia să simtă îmbrățișarea ei.
　　　 Putea să-i vadă buzele mișcându-se, dar nu auzea ce-i spunea. Încercă să citească pe buze, dar păreau și cuvinte necunoscute.
　　　 -Îmi pare rău, ce maniere am! Fata se lovi pe frunte. Mă numesc Kida.
　　　 -Dar presupun că nu acesta este numele tău, nu?
　　　 Rhysand încerca să afle cât de apropiată era de Marie.
　　　 Și Mia și Marie se îmbrațișaseră prima oară, dar nu simțeau că erau chiar așa bune prietene.
　　　 -Am renunțat la numele pe care babamiz mi l-a dat acum mult timp.
　　　 -Nu ești ca ei, nu?
　　　 Azriel se gândea dacă acelea erau numele. Babamiz și cum îi spusese lui Marie? Kiz și mai cum?
　　　 -Nu sunt de viță nobilă. Sunt tucoaică, ca să înțelegi accentul meu. Nu prea o mai vorbesc, dar numele de alint le mai folosesc.
　　　 -Și e o criminală! țipă o voce.
　　　 Cum de Azriel o rată pe cealaltă fată?
　　　 Se întoarse, deja răul îi dispăruse și putu să o vadă imediat ce vorbi pe fata din cușcă.
　　　 Până să o studieze pe tipa din cușcă (care nu reprezenta vreun pericol), Azriel studie împrejurimile. De data aceasta cu foarte mare băgare de seamă.
　　　 Erau multe mese, dar nicio hârtie nu părea să nu stea la întâmplare. Totul era aranjat și steril.
　　　 Văzu o bibliotecă ce avea cărți cu coperți colorate. Recunoștea unele litere, dar nu putea citi tot titlul.
　　　 Dar nu vedea nicio ușă.
　　　 Apoi o studie pe Kida.
　　　 Era încordată, dar hainele ei se potriveau camerei. Era laboratorul ei.
　　　 Dar nu era sigur ce studia.
　　　 Apoi se uită la fata din cușcă.
　　　 Nu părea să fie mai mare de 15 ani.
　　　 Purta haine gri, de parcă așa ar fi încercat să ascundă murdăria inexistentă din cameră. Acel colț unde se afla cușca era un contrast puternic.
　　　 Mai mic decât o cameră de han, dar mai primitor decât un cort illiryan. Avea un pat și pe perete avea lipite tot felul de desene. Cam stângace, dar singura pată de culoare stridentă din această cameră îmbolnăvitor de alb.
　　　 Nu vedea vreo toaletă sau vreun duș.
　　　 Fata din cușcă nu se uita la ei, avea privirea fixată pe Rhysand.
　　　 -Dar și tu ești un criminal! L-ai omorât pe Randy fără să clipești!
　　　 Rhysand făcu un pas în spate.
　　　 Azriel știa că Rhysand omorâse multe persoane, ca și el, dar niciodată nu ar fi putut să-și aducă aminte de numele tuturor.
　　　 -Iar apoi pe Roger. Înainte pe Robin. Și probabil ne-ai fi omorât pe toți. Și nu ai fi primit ajutorul...
　　　 -Îndeajuns, Gamila! șuieră Kida.
　　　 Apoi porni cu as apăsat spre ea.
　　　 Gamila zâmbea ca o pisică pe moarte înspre Rhysand. Își ridică arătătorul și și-l învârti în dreptul frunții.
　　　 Kida nu se duse la ea. Se opri la o masă, unde bătu cu degetele pe ceva neobișnuit. Gamila tuși și leșină.
　　　 -Se preface, spuse Kida. Nici nu se uita la ea. Serului îi ia mai mult până își face efectul.
　　　 -Și voi care ne criticați pe noi, dar voi țineti persoane în cușcă, spuse Rhysand.
　　　 Kida nu-și ridică privirea de pe masă.
　　　 -Nu vreau asta. Nu a fost alegerea mea. Nu e nici alegerea reginei. Abilitățile ei ne-ar putea ajuta să nu mai devenim strigoi. Și fără ea noi nu ne-am fi întâlnit.
　　　 -Mi-a arătat o amintire. Cum de nu a îmbătrânit? Sau și asta este o prefăcătorie?
　　　 -Era cel mai probabil o amintire. A rămas neschimbată de cincizeci de ani. Nu știu și de cincizeci de ani încercăm să ne dăm seama.
　　　 Apoi Kida își ridică privirea și porni spre un perete. Înainte să se lovească de el (atât de hotărâtă părea) se opri și deschide un mic dulăpior ce avea același lucru neobișnuit, doar că mai mic.
　　　 Din nou, își trecu degetele, dar de data aceasta peretele se deschise.
　　　 -Regina vă așteaptă. Vă rog să vă puneți inele acestea. Sunt vrăjite ca lumea să nu observe aripile și urechile.
　　　 Kida puse pe masă trei inele de argint. Fiecare luă unul.
　　　 Era o magie pe care ei nu o aveau. Ar fi vrut să-i știe limitele.
　　　 -Încă îi văd aripile lui Azriel, observă Mor. Și el vedea urechile lor de zână.
　　　 -Le ascunde pentru cei care nu știu cine suntei. Miles, deschide ușa.
　　　 Nu-l vedea încă pe bărbat, dar îl auzea. Auzea același sunet de tastare.
　　　 -Kiz kardeșim, sper să apucăm să mai vorbim.
　　　 Marie nu așteptă după ei. Porni prin gaura dintre pereți. Azriel o urmă printr-o mică cămăruță, apoi pe un hol.
　　　 Măcar acum lumina nu mai era atât de bolnăvicioasă. Doar că diferența era făcută pentru a încurca pe cine venea cu alte gânduri.
　　　 Între torțe, nu, nu erau torțe, dar ceva asemănător, vedea siluete. Numără unsprezece bărbați, doisprezece cu cel din cămăruță.
　　　 Erau îmbrăcați în negru, asemănător cu Marie.
　　　 -Hathaway!
　　　 În capătul holului îi aștepta un alt treisprezecelea bărbat. Părea de o vârstă cu Marie, doar că spre deosebire de ceilalți, acesta avea arma la vedere.
　　　 -Castile! strigă și ea. El este băiatul care ar fi trebuit să vină.
　　　 -Doar că tu ești mai dramatică? termină Rhysand.
　　　 -Păi lipsa abilităților trebuia compensată cu ceva, spuse Castile.
　　　 -Să ghicim, Castile nu e numele tău?
　　　 -Ba da, Eddie Castile. Mai sunt câteva prenume strecurate pe acolo, dar până nu mă scoateți la cafea, nu le dezvălui.
　　　 -Un cuceritor, concluzionă Mor.
　　　 În acest întuneric, umbrele lui ieșiseră la explorat.
　　　 Vreo două se uitau la el.
　　　 Știau de însemnătatea tatuajelor lor, iar el nu avea decât două bătălii.
　　　 Nu părea firav, dar mușchii îi erau încordați și gata să scoată arma din teacă de tot. Nu avea încredere în ei.
　　　 -Consiliul m-a rugat să vă conduc. Hathaway, deschizi tu calea?
　　　 Marie se îndepărtă și deschise ușa. Unul câte unul, trecură pe lângă Eddie și ieșiră într-o cameră plină de praf.
　　　 -Consiliul știe de această cameră și cine sunteți voi, dar restul celor de la Curte nu. Eddie închise ușa în urma lui. Azriel putea să jure că auzi un oftat de ușurare colectiv din hol. Continuă: Vă roagă să nu țipați: hei, știai de laboratorul secret? Sau: știai că sunt zână? Promit că nu-ți fur copilul.
　　　 -Poveștile astea ar trebui să înceteze, oftă Mor.
　　　 -De acord, dar până convingem restul populației că sunt povești, ce-ar fi inițial să ne ascundem sub preș?
　　　 Eddie le făcu semn și Marie deschie o altă ușă.
　　　 Acest hol era mai curat. Avea și picturi pe pereți și alte decorațiuni.
　　　 Picturile reprezentau diferiți regi și regine. Putea observa asemănări între unii: cei blonzi tindeau să poarte verde, iar cei bruneți albastru.
　　　 -Cum funcționează magia inelului? întrebă Mor când trecură pe lângă o regină în roșu ce avea multe bijuterii.
　　　 -Păi eu știu că sunteți zâne, dar este prima oară când vă văd. Mi s-a zis că unul dintre voi are aripi, dar nu pot să zic care, ridică din umeri Eddie.
　　　 Azriel se uită în spate ca să se asigure că aripile lui erau intacte.
　　　 Se opriră în fața unei uși în fața cărora stăteau alți doi dhampiri.
　　　 Până să deschidă ușile, Marie îl întrebă pe Rhysand:
　　　 -Ea este fosta regină. Cea care a venit în peșteră.
　　　 -Aș putea spune că văd o asemănare cu fata pe care am văzut-o în amintire. Dar doar atât.
　　　 Magie. Cineva se jucase cu mintea. Azriel era sigur. Și Mor era. Doar că îi făcu semn să nu-i zică. Rhysand nu-i spuse nimic despre viața lui din peșteră. Nu știa dacă verișoara lui aflase de la el.
　　　 Dar își dădea seama că un daemati îi făcuse ceva.
　　　 -Eu nu trebuie să fiu prezentă, spuse Mia.
　　　 Nici nu-și luă la revedere. Plecă aproape fugind.
　　　 -Băieți, cred că e timpul să deschideți porțile, zise Marie.
　　　 Cei doi nu schițară vreun semn, dar împinseră ușa. Când trecu pe lângă ei le simți frica.
　　　 Era o sală impresionantă. Dacă sala tronului din Orașul Coșmarurilor era înspăimântătoare, aceasta era învelită în lumină și decorațiuni verzi și auri.
　　　 Erau singurele culori folosite.
　　　 Covoare verzi cu accente auri, draperii verzi, legate cu sfoară aurie, tablouri cu persoane îmbrăcate în aceleași două culori.
　　　 În capătul camerei pe tron stătea tânăra regină. Fără să fie de mirare, era îmbrăcată în verde. Zâmbea sfios la vederea lor sau mai degrabă la vederea prietenelor ei.
　　　 În stanga și în dreapta ei se aflau câte șase scaune, dar doar 11 erau ocupate.
　　　 Erau și bărbați și femei pe acele scaune și recunoștea combinația de culori din tablourile de pe hol. Din nou, blonzii purtau verde, bruneții albastru.
　　　 În spatele reginei se aflau doi gardieni, dar în total erau 18 în toată camera, împrăștiați prin cameră.
　　　 În fața scaunelor mai erau postați încă doi care le făcură semn să se oprească.
　　　 Cei din lumea lor făcură o plecăciune.
　　　 -O, vă rog să vă ridicați, spuse regina.
　　　 Când Rhysand moștenise coroana încercase să pară mai dur. Și el a fost tânăr și mulți ar fi vru să profite de naivitatea lui. De aceea lumea credea că era atât de brutal. Se întreba cum se impunea această regină. Nu simțea că ar putea.
　　　 -Și mă bucur să vă cunosc. Rhysand, Morrigan și Azriel?
　　　 Își lăsă umbrele să cutreiere. Voia să nu piardă nimic. Doar în laborator nu o trimise pe niciuna.
　　　 -Mult mai impresionantă în realitate această cameră, spuse Rhysand.
　　　 -Vă prezint consiliul meu, fără de care nu s-ar lua decizii în lumea pe care o conduc.
　　　 Și uite acolo era. Răceala și ascuzimea din spatele vorbelor ei. Nu toți din consiliul ei erau de acord cu ea. Încă nu credea că se putea impune.
　　　 -Și scaunul liber este pentru mine?
　　　 Rhysand o testa.
　　　 -Sora mea. Doar că poți face parte din consiliu dacă ai 18 ani, iar ea încă nu-i are împliniți.
　　　 -Măcar spune-mi că o vom putea întâlni. Să-i pot împărtăși perle de înțelepciune.
　　　 -Nu se află la curte. Este pentru siguranța ei.
　　　 Același glas pe care-l foloseau frații lui când vorbeau despre el. Brusc, o privea în altă lumină. Căldura de pe față era o mască.
　　　 Regina își puse mâna pe burtă. Era însărcinată. Putea simți din încordarea lui Christian.
　　　 -Curtea mea funcționează după un program nocturn. Ziua noastră s-a terminat deja. Vă puteți odihni sau gardianul Castile vă poate conduce la câteva evenimente ce au loc în timpul zilei. Diseară am organizat o mică serată.
　　　 Nu lăsă loc de întoarcere. Era și o provocare pentru Rhysand și pentru consiliu.
　　　 Rhysand ar fi putut să refuze, dar ce alegere avea?
　　　 Iar dacă el refuza, atunci ea părea slabă în fața consiliului.
　　　 Rhysand încuviință.
　　　 -Prea bine, aș dori să văd cât mai mult din această Curte. Poate vom putea discuta în privat mai târziu.
　　　 -O să ți-o fur pe Marie puțin.
　　　 Regina se ridică, de data această fără să mai aștepe un refuz.
　　　 Reușise. Dovedise în fața consiliului că a putut să facă un tratat și totul mergea bine.
　　　 Restul consiliului rămase lipit pe scaun. Parcă temetori de ce urma să se întâmple dacă unul dintre ei hotăra că voia să provoace daune.
　　　 Azriel zâmbi, sperând să-i sperie.
　　　 -Regina v-a pregătit niște camere. Măcar să vă arăt unde este, spuse Eddie.
　　　 Eddie nu se întoarse cu spatele la regină decât când o văzu că intră într-o mică cămeruță cu Marie. Și vreo două umbre care urmau să le observe conversația.

　　　 Ieșiră din clădre trecând acum printr-o grădină frumos aranjată, aproape să o confunde cu Curtea Primăverii. Flori, gazon tuns, statui înfățișând diverse persoane.
　　　 Se aștepta să nu vadă pe nimeni, dar nu era cazul. Multe persoane se aflau afară.
　　　 Pentru Azriel era o vreme perfectă și lui i-ar fi plăcut să stea la soare și să moțăie.
　　　 Unele persoane, împopoțonate cu pălării cu bor cât mai larg și umbrele, păreau că abia așteptau să ajungă în interior. Alții păreau că amână destinația.
　　　 Cam așa mergea și Eddie.　　　
　　　 Mai că urma să înceapă să fluiere.
　　　 Nimeni nu se uita de două ori în direcția lor. Și dacă se uitau nu era cu teamă. Chiar nu vedea nimeni aripile? Îi venea greu să creadă că arăta ca un om.
　　　 -Zidul acela arată neobișnuit, observă Rhysand.
　　　 Toată frumusețea aceasta era puțin stricată de acel zid care părea că a fost făcut prea repede și fără să se țină cont de restul ansamblului.
　　　 Eddie se uită și ridică din umeri.
　　　 -Da, tatălui lui Rose nu i-a plăcut și a făcut o gaură. Au trebuit să refacă zidul cât mai repede.
　　　 Se uitară unul la celălalt. Eddie le simți stânjeneala și continuă:
　　　 -Este o persoană deosebită. Rose este complet stânjenită de el.
　　　 -Noi nu știm cine este Rose.
　　　 Acum era rândul lui Eddie să pară uluit. Apoi înțelese.
　　　 -Credeam că v-a spus. Sau dacă mă gândesc mai bine, nu avea de ce să vă spună. Lui Marie i se mai zice și Rose. Este o poreclă pe care i-a dat-o un prieten după ce a făcut o boacănă de zile mari.
　　　 Ridică din umeri.
　　　 Toată explicația părea... falsă. Cumva forțată, iar umbrele simțeau că era mințite. Era oare numele ei Rose?
　　　 Nu avea sens să riște să-i spun numele. Doar dacă nu se gândea că altcineva nu ar fi făcut-o fără să știe și mai bine să creadă această minciună.
　　　 Sau poate minciuna se lega de motivul pentru care o primise.
　　　 În lumea lui, trandafirii se ofereau iubitelor. Nu știa dacă oare în această lume nu ar avea un sens pocit.
　　　 Intrară într-o clădire cu aspect vechi.

　　　 Erau trei camere legate și aveau un spațiu comun. Era prima cameră din tot acest loc care nu era decorată în verde și auriu.
　　　 Rhyand se uită la el așteptând să-i dea un mic raport.
　　　 -E... ciudat. Doar Marie răspunde.
　　　 Și nu răspundea doar într-o limbă pe care să o înțeleagă și el. Uneori folosea cuvinte străine și până dibăcea însemnătatea, deja vorbeau despre altceva.
　　　 Păreau că vorbeau despre sarcina reginei, despre șederea lui Marie, dar schimbau preau repede subiectul.
　　　 Ori se gândeau că ei îi spionează... ori că cineva din lumea lor.
　　　 Dar tot nu înțelegea cum regina nu vorbea, dar Marie ghicea ce întrebare urma să-i spună.
　　　 Aveau o legătură specială. Putea înțelege de ce o dorea atât de mult.
　　　 -Atunci joc de voie un sfert de oră. Vreau să descopăr secretele acestei curți.
　　　 Azriel se uită la Mor, parcă cerându-i opinia, dar aceasta doar ridică din umeri și se întinse pe canapea.
　　　 -Te simți bine? o întrebă.
　　　 -Nu credeam că o să mă dea peste cap acea călătorie. Mia o făcea să pară atât de ușoară. Zei, Christian se putea apăra, iar eu simt că se învârte camera.
　　　 Azriel văzu o carafă de apă și îi aduse.
　　　 -De ce a vrut Rhysand să venim?
　　　 -Nu știu.
　　　 Dar vedea în ochii ei că știa. Vedea că îl minte, fără să-i spună umbrele.
　　　 Ochi căprui, la fel de asemănători cu ai Lunei. Poate prea asemănători.

　　　 Intrară într-o sală de sport. În ea se aflau cam zece persoane, toate înalte. Unii loveau manechine, alții își făceau încălzirea.
　　　 -Mă gândeam că nu o să mai veniți, îi întâmpină Christian.
　　　 -Cam puține persoane, comentă Rhysand.
　　　 -Majoritatea moroilor doarme. Ei sunt cei care pot să vină înainte de culcare. Și, nu, niciunul dintre ei nu va lupta în război.
　　　 -Vom cunoaște măcar o parte?
　　　 -Probabil, îi răspunse lordului lui.
　　　 Azriel îi studie pe fiecare. Mai multe femei decât bărbați, toți mai în vârstă decât Christian. Se uitau pe furiș la străinii care au dat năvală pe lecția lor, dar nimeni nu îndrăzni să vină la ei.
　　　 -Până acum simt că am cunoscut doar utilizatori de foc și apă. Sunt curios cum arată magia de pământ și aer, cât de diferită este de cea din lumea noastră.
　　　 -Ați auzit doar, spuse mai tare Christian. Avem doi voluntari?
　　　 Azriel își dădu seama cine controlă apa și focul pentru că umerii li se relaxară. Un băbat păși puțin alb la față.
　　　 Nu prea părea că voia să fie voluntar, iar Azriel bănuia că era singurul utilizator al magiei sale.
　　　 Două femei și un bărbat se uitară unul la celălalt. Din ochi se rugau de altcineva să fie voluntar.