poveste

Bună. Am nevoie să vorbesc despre viața mea, deci acest album va fi un fel de jurnal de lucruri nu prea plăcute. Aici e vorba de suicid, de agresiune sexuală, de depresie, deci citești doar dacă te ține. E în regulă.

Am avut un strigăt de ajutor în ultimele zile, și cred că în fiecare zi de atunci, dar nu am primit nimic în schimb. Și e în regulă. E viața mea, e strict treaba mea să mă descurc cu asta.

Dacă ce am scris aici încalcă vreo politică SunPhoto, îmi pare rău. Am nevoie să împărtășesc, nu să fac rău.


‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Scrie-ți testamentul

Au fost multe dăți când mi-am dorit să mor. Poate nu în copilărie, atunci aveam doar vise mari și o mentalitate inocentă, una mai... blândă. Mai liniștită. Dar adolescența a dat floare dorinței mele de a muri. De atâtea ori...
Au fost și câteva dăți în care am incercat să mă sinucid, doar că mereu m-a oprit ceva. Uneori frica, alteori... nu, taie frica. Ce m-a oprit a fost durerea alor mei, cea care urma să fie consecința morții mele.

‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Liceu. Clasa a X-a.
Aveam ore după amiaza, așa că mă trezeam mai devreme, îmi făceam temele și mă uitam la seriale până urma să plec de acasă. Și deodată mi s-a înfipt dorința aia să termin tot. Nu mi-era frică. Eram singură acasă, aveam o cutie de pastile lângă mine și am zis că nu are cum să fie atât de rău. Am luat o pastilă. Și am mai luat una. Trei? Cred că am ajuns până pe la șase pastile luate, și atunci m-am oprit. M-am gândit la ai mei. Logic, un membru al familiei avea să mă găsească în pat, și avea să afle ce mi-am făcut. Deci m-am oprit la șase pastile și culmea, nimeni nu și-a dat seama. Oricum, nu mi-au făcut nimic. Nu amețeală, nu crampe, nu greață, nu euforie, nimic. Poate pentru că luasem Nurofen. Cel mai mare lucru pe care mi-l puteau face șase pastile antiinflamatoare era să mă scape de orice fel de durere. Durere fizică, să mă fac înțeleasă, doar pe aia mi-o puteau lua, dar nu a fost cazul.


‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Liceu. Clasa a X-a.
Tot acasă, tot singură, tot dimineața, înainte de a pleca la liceu. Doar că nu mai aveam pastile la îndemână. Nu pentru că nu voiam, ci pentru că nu aveam așa ceva în casă la momentul respectiv. Altfel voiam să le bag pe toate pe gât. Păcat că nu aveam... dacă mă luau crampele menstruale, mă chirceam de durere. Dar... îndurerată oricum am fost. Nu aveam pastile la îndemână. Aveam un cuțit, în schimb. În același pat, pe aceeași margine ca data trecută, în același loc. Mi-l amintesc perfect. Partea din dreapta, soră cu fereastra, la două-trei palme distanță de colțul patului. Cu un cuțit mic lângă mine. Parcă îl am și acum în fața ochilor, în mâna dreaptă. L-am apucat de mâner și m-am mângâiat pe încheietură cu el. Am apăsat puțin, dar nu suficient cât să mă tai. Am avut câteva încercări, dar au rămas doar încercări. Atunci mi-a fost frică și n-am mai continuat. Un fel de Hannah Baker eșuată. Nu știu unde auzisem asta, în ce serial apăruse "sfatul" să tai paralel cu venele, pentru a te asigura că doctorii nu vor avea ce să coase după. M-am speriat de durerea pe care aveam s-o simt odată cu tăietura. Aici n-a mai fost vorba de ai mei, ci de frică, recunosc. Și n-am mai făcut-o, nu mi-am mai dorit niciodată să-mi pun cuțitul pe vene. Și de fiecare dată când îi vizitez pe ai mei, văd cuțitul ăla acolo. Frumos așezat, lângă frățiorii săi, formând un set. Ai mei le folosesc, eu le folosesc, și nimeni nu va ști niciodată că era să-l pătez pe unul dintre ele cu sânge cald. Cu sângele meu.


‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Liceu. Clasa a XI-a.
Ajunsesem să plâng zilnic încă din anul școlar precedent. Ori la școală, "ascunsă" cu capul pe bancă, ori noaptea, cu fața cufundată în pernă. Cel mai des noaptea. Voiam să mor. Doamne, voiam atât de tare să mor. Durea atât de tare, încât ajunsesem să nu mai simt nimic. Un coping mechanism, așa-l numesc eu de ani buni. Pentru a nu mă frânge de durere, opream totul instant. Am văzut asta în Jurnalele Vampirilor și poate că mi s-a părut mișto. Dar și util, uneori. Sora mea deja își punea întrebări, știa că e ceva cu mine, dar nu știa cum să mă ajute. Nici eu nu știam cum putea să mă ajute. Nu simțeam nimic. Gol. Cu excepția nopții, când simțeam totul la intensitate mare. Gândurile veneau grămadă, lacrimile îmi curgeau una după alta și-mi gâdilau pielea. Urăsc senzația aia, să mă gâdile lacrimile, sau să-mi intre în urechi. Și m-am întors pe burtă, să-mi bag fața în pernă bine. Și la un moment dat rămăsesem fără aer. Bună idee. Sufocare. Dar nu știam cum se face. Tot ajungea aerul la mine cumva, corpul mi se lupta. Așa că mi-am pus mâna la gură, am apăsat tare și mi-am presat nasul de pernă. Unu. Doi. Trei... Nu știu până unde am ajuns cu număratul, pentru că începuse să mă doară pieptul și să-mi simt gâtul umflat. Și am luat aer. Wow... Nu credeam că doare. Dar am mai încercat o dată. La fel, mi-am acoperit gura, nasul, am închis ochii, și am numărat. Și tot n-am reușit. Și din cauza durerii, dar și pentru că urma ziua de naștere a mamei mele. Ce era să fac? Să îi stric ziua? La mulți ani, doamnă L! Fiica dumneavoastră s-a sinucis. Nu mergea, nu era în regulă. Am renunțat și la sufocare.


‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Liceu. Nu știu clasa.
Vreau să mă calce o mașină. Să fie ceva brutal, rapid și... dacă e dureros, asta e. Doar să nu dureze mult. Eram în cartierul liceului, traversam strada. A fost atât de aproape să mă calce, dar a frânat la timp. Nu m-am aruncat în fața mașinii, dar poate ar fi fost mai bine să o fac. Mi-am dorit, m-am rugat să mă calce o mașină, și a oprit. Ghinion. Dar nici n-am mai sperat la asta de atunci.


‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Fast forward. 2025. Vara, cred.
Nu am mai avut tendințe de suicid, dar mi-am mai dorit să mor de câteva ori. Ori de vreo boală, ori să fiu bătută, ori să pice ceva din cer peste mine. Orice. Și totuși, îmi mai revenisem. Începusem să îmi apreciez viața. Dar am mereu parte de coborâșuri. Când muncesc, am mintea ocupată. Sunt învățătoare. Dar când sunt liberă? Gândesc mult și plâng și vreau să se termine. Mi-am învinețit piciorul drept, deasupra genunchiului, cred că în primăvară sau vară. Cum? I-am dat pumni. Pumn, pumn, pumn. Mori. Dispari. Am dat până am simțit cum nervul a transmis durerea mai jos, pe lungimea osului. M-am oprit, să nu dau în paralizie cumva. Mai am momente când îmi bag unghiile în carne. În picior, în braț, în palmă... De ce nu mori? Doar fă-o. Dar nu s-a întâmplat niciodată, nici măcar nu am fost aproape de moarte.


‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ ‎ Prezent. Decembrie 2025.
Am HPV pozitiv. Rădăcinile 53 și 56. Una e cu risc mediu și una e cu risc crescut. Pentru cine nu știe, HPV e Human Papilloma Virus, e o infecție cu transmitere sexuală sau un grup de virusuri care face ca celulele tale să prezinte modificări. Modificări ce pot sau nu pot duce la cancer. Mă tratez, mai am două săptămâni de tratament, apoi vine menstruația, și imediat după ea, merg la ginecolog pentru o colposcopie. Asta e o examinare detaliată a colului, a vaginului, a vulvei, care identifică celulele anormale sau leziunile pe care le ai. Cică se folosesc trei geluri, și e posibil să usture. Și să dureze ceva. Dacă la sora mea a durat, și ea nu avea nimic, dar la mine, fiind cu HPV pozitiv. Am cancer? Cine știe. Dar dacă am, eu nu vreau să lupt. Oricum nu mi-e bine, am depresie, am atacuri de panică, plâng, mă simt rău. Să trec și prin cancer? Nu, mulțumesc. Dacă am parte de un rezultat nașpa, eu voi muri. Asta e ce mi-am dorit, până la urmă. De ani de zile.
În primă instanță, părinții mei nu s-au arătat prea interesați de situația mea, dar a fost doar de fațadă. Sora mea, cea care s-a interesat de medici încă de la rezultat, a fost cea care le-a văzut vulnerabilitatea. Tata a sunat-o și i-a spus că nu poate face față acestei situații, că el nu rezistă. Mama i-a scris și a rugat-o să îi spună că nu e adevărat. Dar... e adevărat. Încă nu se știe dacă e cancer, sau dacă va fi, dar eu mă pregătesc. Așa e cel mai bine.
Deci... presupun că-mi voi scrie testamentul. Trebuie să caut pe internet vreun model, sau poate mă ajută domnul Chat GPT. Pilonul II are ceva bani pe el, și îi pot elibera doar după pensionare sau... moarte. Am strâns destule chestii la viața mea, și am să le împart pe toate. Colegilor, familiei, prietenilor. Sper doar că nu sunt purtătoare de ghinion. Altfel voi cere să fie arse.
Apropo de ars, vreau să fiu incinerată, mi se pare frumos. Nu vreau să putrezesc, vreau să fiu cenușă.
Oare e greu să mori?

Al doilea apropo. Mă cheamă Alekzandre Ivan Hale. Și Nikolai Shawd. Și Neeroh Hart-Shah. Și am mai multe nume, dar astea trei sunt cele principale. Culmea, ți-ai dat seama că sunt femeie, dar astea-s nume de bărbați. Mulțumește-te cu asta. Mă poți striga Alek. El e cel care mi se potrivește cel mai bine în clipa de față. Poate că mâine voi fi Niko. Sau nu.

Voi mai scrie, doar că... nu azi. Azi rumeg ce am scris mai sus. Trebuie să citesc și eu.